Capitolul 8: Umbre și Planuri

Adrian rămase așezat pe scaun, cu piciorul întins în față și spatele sprijinit de lemnul tare al spătarului.

Își curățase rana cât putuse de bine și o acoperise cu un pansament curat. Sângerarea se oprise, dar tăietura încă îl durea la fiecare mișcare. Știa că o rană provocată de colții unui animal necunoscut putea ascunde pericole pe care nu le vedea. Avea nevoie să fie examinată de un medic.

Privi spre geamul bucătăriei.

Dincolo de el, curtea bunicilor părea la fel de liniștită ca întotdeauna. Câțiva nori treceau încet peste acoperișurile caselor, iar vântul mișca frunzele pomilor de lângă gard.

Era greu de crezut că, la numai câțiva pași, într-un saivan vechi, se afla intrarea într-o lume în care aproape murise.

Își coborî privirea spre picior.

Scroafa aceea fusese enormă.

Mai puternică decât orice animal întâlnise până atunci. Lovitura toporului abia dacă o încetinise, iar colții ei îi demonstraseră cât de puțin conta nivelul unu în fața unui asemenea adversar.

— Am fost un idiot... murmură.

Nu trebuia să se apropie.

Văzuse purceii.

Știuse că animalul putea deveni agresiv.

Și totuși, din curiozitate, rămăsese suficient de aproape încât să fie descoperit.

Închise ochii pentru câteva secunde.

Portalul nu era un joc.

Nu mai putea intra acolo bazându-se doar pe entuziasm și pe speranța că sistemul îl va face mai puternic.

Avea nevoie de un plan.

De echipament mai bun.

Și de o metodă prin care să poată păstra distanța față de creaturile periculoase.

După ce se odihni, ieși încet în curte, sprijinindu-se din când în când de pereți și de gard. Aerul era răcoros, iar din depărtare se auzeau lătratul unui câine și câteva găini.

Se îndreptă spre șopronul în care bunicul păstrase uneltele.

Deschise ușa și privi înăuntru.

Cozi de lemn.

Lanțuri.

Sârmă groasă.

Unelte ruginite.

Două furci mari pentru fân.

Adrian ridică una dintre ele și o cercetă.

Era lungă și avea dinți metalici, însă lemnul cozii era vechi, iar prinderea nu îi inspira prea multă încredere.

— Măcar aș putea ține ceva la distanță...

Se imagină pentru o clipă în fața scroafei uriașe.

O furcă i-ar fi oferit mai multă distanță decât toporul, dar nu era convins că ar fi rezistat impactului unui animal atât de greu.

Iar dacă scroafa ar fi lovit-o cu toată puterea, putea să i-o smulgă din mâini sau să rupă coada.

O așeză înapoi.

Avea nevoie de ceva mai bun decât o unealtă improvizată.

Tocmai când se pregătea să închidă șopronul, auzi o voce dinspre poartă.

— Bună dimineața, Adrian!

Ridică privirea.

La gard se afla tanti Maria, vecina de peste drum. Era o femeie trecută de cincizeci de ani, cu un batic înflorat și o găleată mică în mână.

— Bună dimineața, tanti Maria!

Femeia se apropie câțiva pași, apoi observă felul în care mergea.

— Vai de mine! Da' ce-ai pățit la picior?

Adrian ezită.

Nu putea să-i spună adevărul.

Cum ar fi sunat?

„M-a atacat o scroafă uriașă într-o pădure din altă lume.”

Probabil femeia ar fi chemat pe cineva să vadă dacă era în toate mințile.

— M-am accidentat în grădină, spuse el. Am călcat prost și m-am lovit.

Tanti Maria clătină din cap.

— Trebuie să fii atent, mamă. Ai stat atâta vreme fără să muncești pământul. Nu mai ești obișnuit cu el.

— Da, probabil aveți dreptate.

— Și ai fost la doctor?

Întrebarea îl făcu să se simtă puțin stânjenit.

— O să merg să-mi verifice rana.

— Să mergi, că nu-i de glumă! Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui.

— Mulțumesc.

Femeia păru mulțumită de răspuns, apoi adulmecă aerul.

— Da' ce-ai făcut bun de mâncare? Parcă miroase a afumătoare.

Adrian își aminti imediat de carnea pregătită în ziua precedentă.

— Niște iepure.

— Iepure? De unde ai făcut rost?

Pentru o fracțiune de secundă, simți cum îi crește pulsul.

Trebuia să fie atent.

— Am primit câțiva de la un prieten care crește iepuri.

Tanti Maria ridică sprâncenele.

— Aoleu, păi asta-i bunătate curată! Nu prea mai găsești iepure crescut cum trebuie în ziua de azi.

Adrian zâmbi.

— Am zis să încerc să pregătesc și eu câteva bucăți, cum făcea bunicul.

— Și cum au ieșit?

— Cred că destul de bine.

Femeia îl privi curioasă.

— Și n-ai vinde și tu unul?

Adrian clipi surprins.

Nu se gândise serios la asta.

Până atunci, iepurii reprezentaseră doar hrană și experiență. Îi vânase pentru că putea, iar faptul că îi adusese acasă fusese aproape un bonus.

Dar dacă oamenii ar fi fost dispuși să plătească pentru carne...

Atunci lumea portalului i-ar fi putut oferi și o sursă de venit.

— Nu m-am gândit încă să vând, recunoscu el.

— Păi, dacă ai mai mulți, eu aș lua unul. Nu-i grabă.

Adrian privi spre afumătoare.

Nu știa dacă animalele din cealaltă lume erau identice cu iepurii obișnuiți. Nici măcar nu avea dovada că acea carne era sigură pentru alte persoane.

El mâncase și nu observase nimic neobișnuit, dar asta nu era o garanție.

Și nu avea de gând să-i ofere vecinei ceva despre care nu știa suficient.

— Deocamdată nu dau din aceștia, tanti Maria. Vreau să fiu sigur că i-am pregătit cum trebuie.

Femeia ridică din umeri.

— Cum vrei tu, mamă. Eu doar am întrebat.

— Dar când mai fac ceva, vă anunț.

— Bine, atunci! Și vezi cu piciorul ăla!

Îi făcu semn cu mâna și porni spre poartă.

Adrian o urmări până dispăru după colțul casei de peste drum.

Rămase apoi nemișcat, privind spre afumătoare.

Întrebarea ei îi deschisese o posibilitate la care nu se gândise până atunci.

Dacă putea aduce carne din lumea portalului, poate într-o zi avea să poată câștiga bani din ea.

Nu doar carne.

Poate piei.

Poate plante.

Poate alte materiale pe care încă nu le descoperise.

Dar fiecare asemenea lucru ridica întrebări.

De unde proveneau?

Erau sigure?

Cum putea demonstra asta?

Și cum avea să explice cantități tot mai mari de produse fără să dezvăluie existența portalului?

Privirea îi alunecă spre saivan.

Dintr-odată, secretul acela părea mai greu de păstrat decât înainte.

---

Adrian intră în casă și se așeză din nou la masa din bucătărie.

Piciorul îl durea încă, iar pansamentul îi amintea că trebuia să se ocupe de rană înainte de orice nouă expediție.

Își puse o porție din mâncarea de iepure păstrată la rece și reîncălzită bine, apoi începu să mănânce.

În timp ce mesteca, gândurile îi reveneau la sistem.

La niveluri.

La punctele de experiență.

La cele trei atribute pe care le îmbunătățise.

Și la faptul că toate acestea nu îl ajutaseră prea mult împotriva scroafei.

După ce termină aproape toată porția, lăsă lingura jos.

— Status.

Fereastra transparentă apăru imediat.

SISTEM – STATUS

Nume: Adrian

Nivel: 1

Experiență: 168/200

Atac: 6

Viață: 11

Apărare: 4

Agilitate: 4

Puncte disponibile: 0

Adrian rămase nemișcat.

168/200.

Ultima dată avusese 167.

Acum avea un punct în plus.

Din nou.

Privi castronul.

— Deci chiar are legătură cu mâncarea...

Era a doua oară când observa o creștere neașteptată a experienței după ce consumase carne din lumea portalului.

Prima dată, experiența crescuse de la 89 la 90.

Acum, de la 167 la 168.

Coincidența devenea tot mai greu de ignorat.

Dar nu putea spune încă dacă fiecare masă oferea experiență sau dacă exista o limită. Poate conta tipul de carne. Poate cantitatea. Sau poate sistemul recompensa doar anumite efecte ale hranei asupra corpului.

Adrian privi fereastra cu interes.

Dacă putea obține experiență și fără să lupte, asta ar fi schimbat multe lucruri.

Mai ales acum, când avea piciorul rănit.

Dar nu voia să tragă concluzii pripite.

Trebuia să testeze.

Să verifice experiența înainte și după fiecare masă.

Să observe dacă punctele apăreau imediat sau după un anumit interval.

Și să vadă dacă efectul se repeta.

— Interesant... foarte interesant.

Închise fereastra.

Cu cât descoperea mai multe despre sistem, cu atât înțelegea mai bine cât de puțin știa.

---

Restul zilei îl petrecu odihnindu-se și îngrijindu-și rana.

Nu se mai apropie de portal.

Durerea de la picior îi limita mișcările, iar amintirea atacului era încă prea proaspătă.

Se gândi la unelte.

La echipament.

La posibilitatea de a cumpăra o armă mai potrivită pentru apărare.

Dar mai ales la o idee care începea să prindă contur.

Dacă nu putea învinge un animal prin forță, poate exista o modalitate de a-l opri fără să se apropie de el.

Își aminti documentarele despre animale sălbatice pe care le văzuse în copilărie.

Capcane.

Garduri.

Obstacole.

Metode prin care oamenii reușeau să controleze animale mult mai puternice decât ei.

Nu toate erau potrivite pentru ceea ce avea în minte.

Și multe erau periculoase chiar și pentru cei care le construiau.

Dar ideea nu-i mai dădea pace.

---

A doua zi dimineață, Adrian se trezi devreme.

Când încercă să se ridice, o durere ascuțită îi străbătu gamba.

Scrâșni din dinți.

Rana nu se vindecase peste noapte.

Își verifică pansamentul și își aminti încă o dată că trebuia să primească îngrijire medicală înainte să se expună din nou pericolelor pădurii.

Dar gândul la scroafa uriașă nu-l lăsa în pace.

Își petrecu o bună parte din dimineață cercetând gospodăria, fără să se grăbească.

În șopron găsi furci, lanțuri, bucăți de sârmă, cozi de lemn și unelte vechi.

Nimic nu părea suficient de solid încât să oprească direct un animal atât de mare.

Se opri lângă câțiva saci cu porumb și grâu.

Îi privi câteva clipe.

Apoi se gândi la felul în care scroafa răscolea pământul în căutarea hranei.

— Poate nu trebuie să mă apropii de ea...

Ideea îi veni treptat.

Ar fi putut folosi hrană pentru a atrage un animal într-un loc ales de el.

Și dacă acel loc ar fi fost pregătit dinainte...

Se gândi la o groapă.

Una suficient de mare încât să împiedice animalul să iasă.

Ar fi putut să o acopere, să ascundă marginile și să folosească boabe drept momeală.

Pentru câteva clipe, planul i se păru ingenios.

Apoi începu să vadă problemele.

Scroafa era enormă.

O groapă capabilă să o rețină ar fi necesitat multă muncă. Pământul pădurii era plin de rădăcini, iar pereții puteau ceda.

Mai exista și posibilitatea ca animalul să observe capcana.

Sau, mai rău, ca în ea să cadă altceva.

Inclusiv el.

Și ce avea să facă dacă animalul rămânea prins, dar încă era viu și furios?

Nu avea un răspuns.

Totuși, ideea unei capcane îi demonstrase ceva.

Nu era obligat să lupte de fiecare dată în condițiile impuse de adversar.

Putea să pregătească terenul.

Să folosească obstacole.

Să observe comportamentul creaturilor înainte să acționeze.

Era o schimbare importantă față de felul în care abordase până atunci pădurea.

Adrian luă o cazma și o sapă, apoi le așeză lângă ușa saivanului.

Nu știa dacă avea să construiască vreodată o groapă suficient de mare pentru scroafă.

Dar voia să înceapă prin a înțelege terenul.

Și, mai ales, să găsească un loc în care să se poată apăra fără să fie nevoit să fugă disperat printre copaci.

---

Câteva zile mai târziu, după ce rana fusese îngrijită și putea călca mai bine, Adrian reveni în fața portalului.

Nu era complet refăcut.

Încă simțea o jenă la fiecare pas mai lung.

Dar nu mai intenționa să se aventureze adânc în pădure.

Voia doar să cerceteze zona apropiată.

Să observe pământul.

Să vadă dacă ideea lui avea vreo șansă.

Își luă cazmaua, sapa și o cantitate mică de boabe, apoi deschise ușa saivanului.

Portalul verde pulsa liniștit.

Adrian îl privi câteva secunde.

De data aceasta nu simțea entuziasmul din primele zile.

Simțea prudență.

Și o teamă pe care nu mai încerca să o ignore.

Păși prin cercul luminos.

Aerul rece al pădurii îi umplu plămânii.

Copacii uriași se înălțau deasupra lui, iar lumina dimineții pătrundea printre ramuri.

Se opri imediat și ascultă.

Niciun grohăit.

Nicio voce de goblin.

Doar foșnetul frunzelor.

Porni încet, fără să se îndepărteze prea mult de portal.

Găsi o zonă mai deschisă, unde copacii erau ceva mai rari și pământul părea relativ drept.

Așeză uneltele jos și cercetă terenul.

La prima vedere, locul părea potrivit.

Dar când înfipse cazmaua în pământ, lama lovi aproape imediat o rădăcină groasă.

Adrian oftă.

Încercă puțin mai departe.

De data aceasta reuși să scoată o bucată de pământ, însă dedesubt descoperi pietre și alte rădăcini.

Se opri și privi în jur.

Începuse să înțeleagă cât de dificil avea să fie.

O groapă suficient de mare pentru animalul pe care îl întâlnise nu putea fi săpată într-o oră.

Poate nici într-o zi.

Și, cu piciorul încă sensibil, nu avea voie să se suprasolicite.

Totuși, voia să încerce măcar să vadă cum se comporta solul.

Alese o porțiune mai moale și începu să sape.

Pământul era greu și umed.

Rădăcinile îi încetineau fiecare mișcare.

După numai câteva minute, transpirația începu să-i curgă pe frunte.

Se opri să-și odihnească mâinile.

Privi mica adâncitură pe care reușise să o facă.

Era aproape ridicolă în comparație cu dimensiunile scroafei.

Adrian râse scurt, fără veselie.

— O să-mi ia o veșnicie...

Se așeză pe o rădăcină și privi pădurea.

Poate groapa nu era soluția.

Poate trebuia să găsească altă metodă.

Dar nu era dispus să renunțe la ideea de a folosi inteligența în locul forței.

Până atunci încercase să devină mai puternic prin experiență și atribute.

Acum înțelegea că exista și un alt fel de progres.

Acela de a învăța din greșeli.

De a observa.

De a pregăti fiecare pas.

Adrian își ridică privirea spre copacii uriași.

Undeva, dincolo de ei, scroafa continua probabil să cutreiere pădurea alături de cei cinci purcei.

Nu știa dacă avea să o mai întâlnească vreodată.

Dar știa un lucru.

Data viitoare când avea să se confrunte cu o creatură mai puternică decât el, nu voia să depindă doar de noroc.

Își luă cazmaua și continuă să cerceteze pământul.

Pentru că, în lumea aceea, o singură greșeală putea însemna moarte.

Iar Adrian nu avea de gând să repete aceeași greșeală de două ori.

📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.

Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.

🎥 Ți-a plăcut capitolul?

Spune-ne părerea ta pe TikTok:

@strabuniicodulportilor

Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?

Lasă un comentariu pe TikTok.

Poate ideea ta va deveni parte din poveste.

☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:

Fiecare susținere deschide un nou portal.