Capitolul 7: Colții Pădurii
Adrian privea fereastra transparentă din fața lui. Cele trei puncte disponibile străluceau în partea de jos, promițându-i ceva ce, până cu puțin timp în urmă, ar fi considerat imposibil: șansa de a-și modifica propriile capacități.
Ajunsese la nivelul unu.
Nu știa dacă ar fi trebuit să se bucure sau să fie îngrijorat. În jocurile pe care le cunoscuse, creșterea în nivel era un motiv de satisfacție. Aici însă nu exista posibilitatea de a încărca o salvare dacă lua o decizie greșită.
În jurul lui, pădurea își continua viața. Frunzele foșneau deasupra, iar undeva, în depărtare, o pasăre scoase un strigăt scurt. Cei doi iepuri pe care îi prinsese zăceau lângă rădăcina unui copac.
Adrian își coborî privirea spre cifre.
Atac: 5.
Viață: 10.
Apărare: 3.
Agilitate: 4.
Trei puncte pentru patru caracteristici.
Ar fi putut investi totul în atac, sperând să devină suficient de puternic încât să elimine creaturile înainte ca acestea să-l rănească. Sau ar fi putut alege agilitatea, pentru a fugi mai repede atunci când lucrurile deveneau periculoase.
Dar nu știa cât de mare era diferența produsă de un singur punct.
Nici măcar nu înțelegea pe deplin ce reprezenta fiecare atribut.
Se gândi la goblinii întâlniți în prima zi. Își aminti fuga printre copaci și teama că unul dintre ei l-ar putea ajunge din urmă.
Apoi privi toporul.
Avea nevoie de putere, dar și de rezistență. Dacă o singură lovitură primită l-ar fi doborât, orice avantaj ofensiv ar fi devenit inutil.
— Mai bine câte puțin din fiecare... murmură.
Se hotărî să înceapă cu atacul.
— Atac plus unu.
Numărul cinci se transformă imediat în șase.
O furnicătură îi străbătu brațele, urmată de o senzație de tensiune în mușchi. Strânse mânerul toporului și îl ridică de câteva ori.
Părea mai ușor de controlat.
Nu devenise brusc un om cu o forță extraordinară, dar diferența exista. O simțea în felul în care își mișca brațul și în siguranța cu care ținea unealta.
Adrian zâmbi.
— Deci chiar funcționează.
Privi următorul atribut.
— Viață plus unu.
Valoarea crescu de la zece la unsprezece.
De data aceasta, senzația fu diferită. O căldură plăcută i se răspândi din piept spre restul corpului. Respirația i se liniști, iar oboseala rămasă după vânătoare păru să se estompeze puțin.
Își privi mâinile.
Nu putea spune dacă devenise mai sănătos, mai rezistent sau dacă sistemul îi refăcuse o parte din energie.
Dar ceva se schimbase.
Mai avea un punct.
Privirea îi oscilă între apărare și agilitate.
Viteza l-ar fi ajutat să scape din situații periculoase. Pe de altă parte, dacă nu reușea să evite un atac, avea nevoie să reziste.
Se gândi câteva clipe.
— Apărare plus unu.
Numărul trei deveni patru.
Simți o presiune ușoară pe suprafața pielii, ca și cum întregul corp s-ar fi încordat pentru o clipă. Își apăsă degetele pe antebraț, încercând să observe vreo diferență.
La exterior nu se schimbase nimic.
Fereastra se actualiză.
SISTEM – STATUS
Nume: Adrian
Nivel: 1
Experiență: 0/200
Atac: 6
Viață: 11
Apărare: 4
Agilitate: 4
Puncte disponibile: 0
Adrian privi rezultatul cu satisfacție.
Nu știa dacă făcuse alegerea ideală, însă acum avea o bază mai echilibrată. Dacă sistemul avea să-i ofere alte puncte la nivelurile următoare, putea decide atunci ce direcție să urmeze.
Închise fereastra și își îndreptă atenția spre pădure.
Era timpul să vadă dacă noile valori aveau vreun efect real.
***
Primul slime îl găsi la câteva minute de mers, lângă un trunchi căzut.
Creatura se hrănea cu ciupercile crescute printre rădăcini, complet indiferentă la apropierea lui.
Adrian își potrivi poziția și ridică toporul.
Lovi.
Nucleul se sparse din prima încercare, iar corpul gelatinos se prăbuși peste frunze.
— Experiență obținută.
Vocea sistemului îi devenise deja familiară.
Adrian verifică progresul.
1/200.
Un început modest.
Continuă să caute.
În următoarele ore, străbătu zonele umede din apropierea portalului, unde descoperise că slime-urile apăreau mai des. Unele se aflau lângă butuci putreziți, altele printre ciuperci sau sub rădăcinile copacilor.
Creșterea atacului îl ajuta. Toporul părea să răspundă mai bine mișcărilor sale, iar loviturile erau ceva mai ferme.
Totuși, nu putea ignora oboseala.
Un punct suplimentar la viață nu însemna că putea merge și lupta fără oprire.
Trebuia să bea apă, să mănânce și să se odihnească, la fel ca înainte.
Din când în când întâlnea și câte un iepure uriaș. Animalele continuau să fie greu de prins, însă Adrian învățase să le urmărească fără să se repeadă imediat asupra lor.
Nu reușea de fiecare dată.
Unele dispăreau printre tufișuri înainte să ajungă suficient de aproape. Altele îl obligau să se oprească, gâfâind, după câteva încercări nereușite.
Dar, treptat, adună experiență și câțiva iepuri pentru hrană.
Când verifică din nou sistemul, numărul îl surprinse.
Experiență: 104/200.
Trecuse de jumătatea drumului spre nivelul doi.
Adrian se sprijini de un copac și își șterse fruntea.
— Nu-i rău deloc...
Privirea îi alunecă spre mâinile înroșite.
Nu-i rău, dacă nu lua în calcul faptul că îl dureau aproape toți mușchii.
Pragul de două sute de puncte era dublu față de cel precedent. Dacă fiecare nivel avea să necesite tot mai multă experiență, progresul putea deveni o muncă din ce în ce mai dificilă.
Și mai periculoasă.
În timp ce se odihnea, observă că lumina dintre copaci începuse să slăbească.
Umbrele se lungeau, iar aerul devenea tot mai rece.
Se gândi la iepurii prinși și la mâncarea care îl aștepta acasă.
Era suficient pentru ziua aceea.
Își recuperă prada și porni spre portal, urmând reperele pe care începuse să le cunoască.
Deși se orienta mai bine decât în primele zile, nu își permitea să fie neatent. Un singur drum greșit putea să-l ducă într-o parte necunoscută a pădurii.
Când zări strălucirea verde printre copaci, simți aceeași ușurare ca la fiecare întoarcere.
Păși prin portal.
O clipă mai târziu, se afla din nou în saivanul bunicilor.
***
În bucătărie, Adrian încălzi mâncarea de iepure rămasă din seara precedentă.
Mâncă în liniște, apoi verifică sistemul.
104/200.
Numărul nu se schimbase.
Își aminti punctul misterios apărut după prima noapte și privi castronul gol.
Poate experiența suplimentară fusese legată de prima masă. Poate de o anumită parte a animalului. Sau poate nu avusese nicio legătură cu mâncarea.
Nu putea încă să tragă o concluzie.
— Mai vedem mâine...
După masă, se ocupă de iepurii aduși din pădure.
Îi curăță și tranșă carnea, păstrând separat bucățile pe care intenționa să le gătească în zilele următoare.
Cantitatea începea să devină o problemă.
Nu avea rost să vâneze animale dacă apoi lăsa carnea să se strice.
Atunci își aminti de afumătoarea bunicului.
Ieși în curte și se îndreptă spre construcția veche din lemn, aflată într-un colț al gospodăriei.
Bunicul o folosise ani întregi, mai ales înainte de iarnă, când pregătea cârnați, slănină și alte bucăți de carne.
Adrian deschise ușa și cercetă interiorul.
Pereții erau înnegriți de fum, iar cârligele metalice atârnau încă de grinzile de sus.
Pentru o clipă, își aminti de iernile copilăriei.
De mirosul lemnului ars.
De bunicul care verifica focul și îi explica de ce fumul nu trebuia să fie prea puternic.
De bucățile de carne agățate la distanță una de alta.
Zâmbi fără să-și dea seama.
Nu crezuse vreodată că avea să folosească din nou afumătoarea aceea.
Cu atât mai puțin pentru carne adusă dintr-o altă lume.
Curăță interiorul, verifică vechile cârlige și pregăti un foc mic, pentru a vedea dacă instalația mai funcționa.
Fumul începu să se ridice încet.
Adrian urmări tirajul și verifică dacă lemnul se încălzea prea tare.
Știa că simpla expunere la fum nu era suficientă pentru a face carnea sigură de consum sau pentru a o păstra vreme îndelungată. Trebuia să o pregătească și să o gătească corespunzător, iar afumătoarea avea nevoie de mai multă atenție decât își amintea.
Hotărî să înceapă cu o cantitate mică.
Pregăti câteva bucăți pentru afumare la cald, urmând să le gătească complet și să le păstreze la rece după aceea. Restul cărnii îl puse deoparte.
Rămase câteva clipe în fața afumătorii.
Era ciudat.
În aceeași gospodărie în care bunicul lui crescuse animale, pregătise mâncare și muncise o viață întreagă, Adrian începea acum să aducă resurse dintr-o lume necunoscută.
Portalul nu îi schimbase doar felul în care privea pădurea.
Începuse să-i schimbe și viața de acasă.
Când termină treburile, verifică din nou afumătoarea și se asigură că focul era stins în siguranță. Puse carnea pregătită la rece, apoi intră în casă.
Oboseala îl ajunse din urmă aproape imediat.
Nu mai avu energie să se gândească la niveluri, puncte sau monștri.
Se culcă.
Și adormi cu gândul că a doua zi avea să continue explorarea.
***
Dimineața următoare, Adrian verifică afumătoarea, apoi își pregăti echipamentul.
Toporul.
Coada lungă de lemn.
Cuțitul.
Își luă și puțină apă, hotărât să nu mai repete greșeala de a petrece ore întregi în pădure fără provizii.
Când deschise ușa saivanului, portalul verde pulsa liniștit în întuneric.
Adrian se opri pentru o clipă.
Deși trecuse prin el de mai multe ori, încă i se părea imposibil ca un asemenea lucru să existe în gospodăria bunicilor.
Apoi păși înainte.
Trecerea devenise aproape familiară.
Simți o presiune ușoară în cap, urmată de răcoarea pădurii.
Lumina dimineții pătrundea printre copacii uriași, iar undeva, în depărtare, se auzeau strigătele unor păsări necunoscute.
Adrian porni spre zonele în care găsise slime-uri în zilele precedente.
Cunoștea deja împrejurimile portalului.
Știa unde se adunau creaturile gelatinoase și în ce locuri văzuse iepurii uriași. Învățase să recunoască anumite poteci naturale și să evite porțiunile unde vegetația era prea deasă.
Cu toate acestea, un lucru continua să-l neliniștească.
Goblinii.
De când fugise de cele două creaturi, nu mai întâlnise niciuna.
Nu le mai auzise vocile aspre și nu mai descoperise capcane asemănătoare celei întinse între copaci.
Poate trăiau mai adânc în pădure.
Poate zona portalului nu făcea parte din teritoriul lor.
Sau poate pur și simplu avusese noroc.
Adrian nu intenționa să afle răspunsul prea curând.
Continuă să vâneze.
În următoarele ore, elimină slime-uri și prinse doi iepuri uriași. Unele confruntări erau simple, altele îl obligau să se strecoare prin vegetație sau să aștepte minute întregi momentul potrivit.
La un moment dat, se opri să bea apă și verifică sistemul.
Experiență: 167/200.
Adrian privi numărul cu satisfacție.
Mai avea treizeci și trei de puncte până la nivelul doi.
Era tentant să continue până seara, dar experiența acumulată începea să-l învețe că nu putea măsura succesul unei zile doar în puncte.
Totuși, curiozitatea îl împinse puțin mai departe.
În apropiere observase o porțiune de pădure pe care nu o explorase încă.
Copacii păreau mai deși, iar solul cobora ușor spre o zonă umbrită.
Nu avea de gând să se îndepărteze prea mult.
Doar să vadă ce se afla dincolo de următorul grup de arbori.
Porni înainte.
Pădurea se schimbă treptat.
Trunchiurile deveneau mai groase, iar rădăcinile ieșeau din pământ asemenea unor șerpi uriași. Vegetația era mai deasă, iar lumina ajungea cu dificultate la sol.
Adrian observă câteva urme adânci în pământul moale.
Se opri.
Nu semănau cu urmele iepurilor.
Erau mai late, iar solul părea răscolit de ceva greu.
Se aplecă să le cerceteze.
Atunci auzi un grohăit.
Sunetul veni din apropiere, puternic și gutural.
Adrian încremeni.
După câteva secunde, grohăitul se repetă.
Se apropie încet de un grup de tufișuri și îndepărtă câteva crengi cu mâna liberă.
Ceea ce văzu îi făcu stomacul să se strângă.
La câțiva metri distanță, o scroafă sălbatică uriașă scormonea pământul printre rădăcinile unui copac.
Avea corpul masiv, acoperit cu păr aspru și întunecat. Botul lung răscolea frunzele, iar din maxilar îi ieșeau colți groși, vizibili chiar și de la distanța aceea.
Era mult mai mare decât orice mistreț văzuse vreodată.
Și nu era singură.
În apropiere se mișcau cinci purcei, scormonind și ei printre frunzele căzute.
Adrian simți un fior rece pe șira spinării.
— Mamă...
Știa că mistreții puteau fi periculoși.
Iar o femelă care își apăra puii era ultimul animal pe care și-ar fi dorit să-l întâlnească într-un spațiu atât de îngust.
Începu să se retragă încet.
Nu voia să lupte.
Nu avea niciun motiv să se apropie.
Făcu un pas înapoi.
Sub talpă trosni o creangă uscată.
Sunetul rupse liniștea pădurii.
Scroafa ridică imediat capul.
Ochii mici și întunecați se fixară asupra lui.
Adrian rămase nemișcat.
Pentru o clipă speră că animalul avea să-l ignore.
Apoi scroafa scoase un grohăit puternic și porni spre el.
— La naiba!
Adrian încercă să se ferească lateral.
Ridică toporul și lovi instinctiv în momentul în care animalul ajunse aproape.
Lama atinse umărul scroafei, dar impactul îi zgudui brațul. Avu senzația că lovise un trunchi de copac acoperit cu blană.
Animalul nu se opri.
Corpul masiv îl izbi violent.
Adrian fu aruncat înapoi și se lovi de trunchiul unui copac.
Aerul îi ieși din plămâni.
Căzu pe pământ, amețit, cu o durere puternică în spate.
Pentru câteva secunde nu reuși să respire normal.
Scroafa se întoarse spre el.
Adrian se rostogoli instinctiv într-o parte.
Animalul trecu atât de aproape încât simți mirosul puternic al blănii și al pământului răscolit.
Încercă să se ridice.
Piciorul drept îi tremura.
Toporul încă se afla în mâna lui, dar degetele abia îl mai puteau strânge.
Scroafa atacă din nou.
Adrian lovi cu toată puterea, încercând să o țină la distanță.
Lama îi zgârie pielea groasă, însă nu reuși să oprească atacul.
Unul dintre colți îi agăță pantalonul și îi deschise o tăietură pe gambă.
Durerea îl străbătu fulgerător.
— Aah!
Se retrase șchiopătând.
Simți umezeala sângelui sub materialul rupt.
Atunci înțelese.
Nu avea nicio șansă să câștige lupta.
Nu cu toporul acela.
Nu la nivelul unu.
Nu împotriva unui animal atât de puternic.
Trebuia să fugă.
Acum.
Se întoarse și porni printre copaci, încercând să pună cât mai multe trunchiuri între el și scroafă.
În spatele lui răsună un nou grohăit.
Adrian nu privi înapoi.
Alerga cât îl țineau picioarele, deși fiecare pas îi trimitea o durere ascuțită prin gambă.
Crengile îi zgâriau brațele.
Rădăcinile ascunse sub frunze amenințau să-l doboare.
Respirația îi ardea pieptul.
La un moment dat, zgomotul animalului păru să se îndepărteze.
Dar Adrian nu încetini.
Nu știa dacă scroafa renunțase sau dacă doar pierduse câteva secunde ocolind copacii.
Încercă să recunoască împrejurimile.
Un trunchi despicat.
O rădăcină uriașă.
Un grup de pietre acoperite cu mușchi.
Locurile acelea îi erau familiare.
Portalul trebuia să fie aproape.
Mai făcu câțiva pași.
Atunci zări lumina verde printre copaci.
Un val de speranță îi străbătu corpul.
Își adună ultimele puteri și alergă spre cercul luminos.
Nu se mai opri să privească înapoi.
Se aruncă prin portal.
Pentru o fracțiune de secundă, pădurea dispăru.
Apoi podeaua tare a saivanului îl izbi sub genunchi.
Adrian se prăbuși înainte, sprijinindu-se cu greu într-o mână.
Își întoarse imediat capul spre portal.
Așteptă.
O secundă.
Două.
Trei.
Nimic.
Scroafa nu apăru.
Doar cercul verde continua să pulseze între scândurile vechi.
Adrian se târî câțiva pași mai departe și se sprijini de perete.
Respira greu.
Inima îi bătea atât de puternic încât îi simțea pulsațiile în tâmple.
Toporul îi alunecă din mână și căzu pe podea.
Abia atunci își privi piciorul.
Pantalonul era rupt, iar materialul din jurul gambei se îmbibase cu sânge.
Își apăsă palma peste rană și tresări de durere.
Nu era o simplă zgârietură.
Trebuia să intre în casă, să curețe rana și să ceară ajutor medical. Nu știa cât de adâncă era tăietura și nici ce infecții putea provoca un animal din lumea aceea.
Dar mai întâi trebuia să-și recapete respirația.
Rămase sprijinit de perete, ascultând liniștea curții.
Când mâinile încetară să-i tremure atât de tare, rosti:
— Status.
Fereastra apăru în fața lui.
Experiență: 167/200.
Numărul nu se schimbase.
Nu câștigase nimic în urma confruntării.
Nu crescuse în nivel.
Nu descoperise vreo abilitate nouă.
Nici măcar nu reușise să rănească serios animalul.
În schimb, fusese la un pas de moarte.
Adrian închise ochii.
Până în acea zi, începuse să creadă că lucrurile deveneau mai simple. Slime-urile nu-l mai speriau, iepurii îi ofereau hrană, iar sistemul îi permitea să devină mai puternic.
Fiecare punct câștigat îi alimentase încrederea.
Dar scroafa îi demonstrase cât de înșelătoare putea fi acea senzație.
Nivelul unu nu însemna că era puternic.
Însemna doar că făcuse primul pas.
Dincolo de portal exista o lume pe care încă nu o înțelegea, plină de creaturi ale căror puteri nu le cunoștea.
Iar dacă un singur animal aproape reușise să-l omoare, nici nu voia să-și imagineze ce alte pericole se ascundeau mai adânc în pădure.
Adrian coborî privirea spre rana de la picior.
Trebuia să se pregătească mai bine.
Să învețe să recunoască pericolele înainte să fie prea târziu.
Și, mai presus de orice, să înțeleagă că puterea nu însemna doar să poată lovi mai tare.
Privi încă o dată portalul care pulsa în întuneric.
Dacă voia să supraviețuiască în lumea aceea, nu era suficient să devină mai puternic.
Trebuia să învețe să gândească altfel.
📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.
Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.
🎥 Ți-a plăcut capitolul?
Spune-ne părerea ta pe TikTok:
@strabuniicodulportilor
Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?
Lasă un comentariu pe TikTok.
Poate ideea ta va deveni parte din poveste.
☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:
Fiecare susținere deschide un nou portal.