Capitolul 9: Capcana
Adrian săpă aproape toată după-amiaza, cu încăpățânarea unui om care știa că nu-și mai putea permite să repete aceeași greșeală.
Pământul pădurii era umed și greu, iar rădăcinile care se întindeau pe sub stratul de frunze îi îngreunau munca. La început crezuse că va termina destul de repede, însă după prima jumătate de oră brațele începuseră deja să-l doară, iar transpirația îi îmbibase hainele.
Din când în când era nevoit să se oprească pentru a-și odihni piciorul rănit. Bandajul de pe gambă îl strângea, iar fiecare mișcare mai bruscă îi amintea de întâlnirea cu mistrețul. Încă putea simți lovitura care îl aruncase printre copaci și durerea ascuțită provocată de colții animalului.
Avusese noroc să scape.
Un noroc pe care nu intenționa să-l mai pună la încercare.
Se sprijini pentru câteva clipe în coada lopeții și privi groapa care se adâncea treptat în fața lui. Își făcuse deja o idee despre dimensiunile animalului, iar gândul că trebuia să-l prindă fără să se apropie prea mult îl determinase să sape mai adânc decât plănuise inițial.
Nu era suficient ca mistrețul să cadă. Trebuia să se asigure că nu mai putea ieși.
Adrian oftă, își șterse fruntea cu mâneca și continuă să lucreze.
Soarele cobora încet printre copacii uriași, luminând oblic trunchiurile acoperite de mușchi. În jurul lui, pădurea părea liniștită, însă învățase deja că liniștea locului nu însemna neapărat siguranță. Dincolo de copacii pe care îi putea vedea se ascundeau animale necunoscute, iar undeva mai departe existau goblinii pe care îi întâlnise în primele sale explorări.
Nu avea idee ce alte creaturi populau lumea aceea.
După încă o perioadă de muncă, consideră că groapa era suficient de adâncă.
Coborî cu grijă în ea și începu să pregătească țepușele. Folosi câteva crengi lungi și groase, pe care le ascuțise mai devreme cu toporul. Le înfipse una câte una în pământ, bătătorind bine în jurul fiecăreia, până când fundul gropii ajunse să semene cu o gură uriașă, plină de colți.
Când termină, rămase câteva clipe nemișcat, privind rezultatul.
Nu era o priveliște plăcută.
Înțelegea foarte bine ce avea să se întâmple dacă animalul cădea acolo. Pentru prima dată de când începuse să construiască acea capcană, își imagină cu adevărat consecințele.
Înghiți în sec.
În lumea din care venea, nu fusese niciodată nevoit să omoare un animal atât de mare pentru a supraviețui. Acolo își petrecuse cea mai mare parte a vieții la volan, printre străzi aglomerate și oameni grăbiți. Problemele lui fuseseră legate de bani, oboseală și sentimentul că fiecare zi semăna cu precedenta.
Aici, lucrurile erau diferite.
O singură greșeală putea să-l coste viața.
Își aminti din nou mistrețul, greutatea trupului care îl izbise și senzația de neputință din momentul în care încercase să se ridice.
Nu voia să mai treacă prin asta.
— Ori eu, ori tu... murmură, fără să știe exact cui îi vorbea.
Ieși cu grijă din groapă și începu să o acopere. Așeză mai întâi un strat de crengi subțiri și vreascuri, apoi presără deasupra frunze, mușchi și bucăți de pământ. Lucră cu răbdare, încercând să facă suprafața cât mai asemănătoare cu terenul din jur.
Din când în când se îndepărta câțiva pași pentru a privi capcana din alt unghi. Dacă el putea observa ușor diferența, exista riscul ca animalul să o sesizeze și să o ocolească.
Abia când fu mulțumit de rezultat scoase sacii pe care îi adusese și presără în mijlocul capcanei câteva boabe de porumb și grâu.
Era o momeală simplă, dar spera să fie suficientă.
Se îndepărtă și privi încă o dată locul.
De la câțiva metri distanță, groapa aproape că nu se mai distingea de restul pădurii.
— Sper să funcționeze...
Se retrase într-un loc de unde putea supraveghea zona fără să fie prea expus și începu să aștepte.
Timpul trecea încet.
După primele zece minute, încă mai privea cu atenție fiecare mișcare a frunzelor. După douăzeci, începuse deja să-și piardă răbdarea.
Pădurea își continua existența nepăsătoare.
Vântul foșnea printre ramurile înalte, insectele se mișcau prin vegetația umedă, iar din când în când câte o pasăre scoatea un strigăt ciudat, pe care Adrian nu reușea să-l asocieze cu nicio specie cunoscută.
Dar mistrețul nu apărea.
În cele din urmă, își schimbă poziția și privi spre lumina care pătrundea printre copaci. Nu-și putea permite să piardă întreaga zi așteptând.
— Pierd timpul degeaba...
Ridică toporul și hotărî să continue vânătoarea. Dacă animalul avea să se întoarcă prin zonă, capcana îl va aștepta. Iar dacă nu, măcar nu avea să plece acasă fără să mai adune experiență.
Se îndreptă spre porțiunile de pădure pe care ajunsese să le cunoască în ultimele zile.
La început, totul îi păruse străin și amenințător. Acum însă începea să recunoască anumite locuri, să observe diferențele dintre copaci și să-și amintească zonele în care întâlnise mai des slime-uri.
Unele creaturi se adunau în apropierea ciupercilor mari, în timp ce altele se ascundeau printre rădăcinile copacilor bătrâni, aproape confundându-se cu vegetația din jur.
Adrian învățase să fie mai atent.
Nu se mai repezea spre ele fără să privească împrejur, iar mișcările îi deveniseră ceva mai sigure. Știa unde se afla nucleul verde și învățase să lovească suficient de precis încât, de cele mai multe ori, o singură lovitură să fie de ajuns.
Diferența față de primele sale încercări era evidentă.
Totuși, nu-și făcea iluzii.
Slime-urile erau adversari ușori. Faptul că reușea să le omoare fără prea mari dificultăți nu însemna că devenise un luptător adevărat.
Din când în când întâlnea și iepuri uriași. Aceștia erau mult mai rapizi, iar Adrian trebuia să fie atent la direcția în care săreau și la felul în care își schimbau brusc mișcarea. Reuși să prindă încă doi, însă fiecare confruntare îi solicita piciorul rănit mai mult decât ar fi vrut.
Continuă să vâneze până când oboseala începu să se adune în brațe și în umeri.
La un moment dat, se opri lângă un copac și deschise fereastra transparentă a Sistemului.
ADRIAN
Nivel: 1
Experiență: 191 / 200
Privi numerele câteva secunde, încercând să-și dea seama cât de repede se schimbase situația.
Mai avea nevoie de doar nouă puncte pentru a atinge pragul următor.
Își aminti prima zi în care trecuse prin portal, când până și un slime îi provocase nesiguranță. Acum era capabil să vâneze mai multe creaturi într-o singură zi, iar corpul părea să răspundă ceva mai bine la efort.
Nu era o transformare spectaculoasă, dar diferența exista.
Zâmbi slab.
— Încă puțin...
Tocmai se pregătea să continue când observă că lumina dintre copaci devenise tot mai slabă.
Ridică privirea.
Se însera.
Entuziasmul provocat de apropierea următorului nivel dispăru aproape imediat.
Nu voia să rămână în pădure după căderea întunericului.
Își aminti de goblini, de urletele auzite cândva în depărtare și de faptul că, dincolo de zona pe care o explorase, lumea aceea rămânea aproape complet necunoscută.
Dacă animalele întâlnite ziua fuseseră suficient de periculoase, nici nu voia să afle ce ar fi putut ieși la vânătoare noaptea.
Închise fereastra Sistemului și se hotărî să se întoarcă.
Totuși, înainte de a pleca spre portal, voia să verifice pentru ultima dată capcana.
Porni printre copaci, ținând toporul pregătit. Mergea mai încet decât de obicei, atât din cauza rănii, cât și pentru că umbrele începuseră să se adâncească între trunchiurile uriașe.
Pădurea părea să se schimbe odată cu apropierea nopții.
Sunetele care în timpul zilei îi deveniseră familiare acum păreau mai puternice, iar foșnetele venite din desiș îl făceau să întoarcă imediat capul.
După câteva minute, auzi ceva diferit.
Se opri.
La început nu reuși să distingă prea bine sunetul. Părea un amestec de frunze răscolite și pământ lovit cu putere. Apoi auzi niște guițături subțiri, repetate, care nu semănau cu nimic din ceea ce întâlnise în timpul vânătorii.
Inima începu să-i bată mai repede.
Capcana.
Strânse coada toporului și se apropie cu grijă, încercând să nu facă zgomot.
Pe măsură ce înainta, foșnetele deveneau tot mai clare. Ceva se mișca în groapă, iar sunetele disperate care răzbăteau dintre copaci îi confirmau că nu era vorba despre un animal care se putea elibera cu ușurință.
Când ajunse lângă capcană, privi înăuntru și încremeni.
Mistrețul era acolo.
Scroafa uriașă care îl atacase zăcea nemișcată în fundul gropii, cu trupul străpuns de mai multe țepușe. Sângele întunecat se amestecase cu pământul umed, iar din cauza luminii tot mai slabe Adrian abia reușea să distingă întreaga siluetă a animalului.
Lângă ea se aflau doi dintre purcei.
Nici aceștia nu se mișcau.
Dar ceilalți trei erau încă în viață.
Mai mici decât își imaginase, se agitau printre țepușe, încercând cu disperare să găsească o ieșire. Căzuseră printre țărușii ascuțiți fără să fie răniți mortal, însă acum nu mai puteau scăpa din groapă.
Guițau și se înghesuiau unul în altul, speriați de locul în care ajunseseră.
Adrian rămase nemișcat la marginea gropii.
Pentru câteva clipe, nu făcu decât să privească.
Capcana funcționase.
Reușise.
După întâlnirea în care fusese rănit și aproape omorât, de data aceasta reușise să întoarcă situația în favoarea lui. Nu mai fusese nevoit să fugă printre copaci, cu inima bătându-i nebunește și cu sângele curgându-i pe picior.
Pentru o clipă simți o bucurie aproape copilărească.
Era dovada că putea supraviețui aici folosindu-și mintea, nu doar forța.
Însă entuziasmul îi dispăru când privi din nou fundul gropii.
Trupul scroafei ocupa aproape întreaga parte dinspre marginea opusă, iar cei doi purcei morți zăceau lângă ea. Ceilalți trei continuau să se agite, scoțând aceleași sunete subțiri și speriate.
Adrian simți cum i se strânge stomacul.
Nu se gândise prea mult la purcei atunci când construise capcana.
Se concentrase asupra mistrețului, asupra pericolului pe care îl reprezenta și asupra modului în care putea evita o nouă confruntare.
Acum însă avea în față rezultatul întregii sale hotărâri.
O mamă moartă.
Doi purcei care nu mai aveau să se ridice.
Și alți trei care încă încercau să ajungă la ea.
Își trecu limba peste buzele uscate și inspiră adânc.
Nu regretase faptul că încercase să se apere. Animalul aproape îl omorâse, iar el nu avea puterea necesară pentru a-l înfrunta direct.
Dar asta nu însemna că îi era ușor să privească scena.
— La naiba...
Coborî cu atenție în groapă, sprijinindu-se acolo unde pământul era mai stabil. Purceii se împrăștiară imediat, fugind printre țepușe și guițând și mai tare.
Adrian îi urmări cu privirea, apoi se apropie de scroafă.
De aproape, animalul părea și mai mare decât atunci când îl văzuse în pădure. Trupul masiv și colții puternici îi amintiră încă o dată cât de aproape fusese de moarte.
Se uită la două dintre țepușele care îi străpunseseră corpul și clătină încet din cap.
— A funcționat... chiar a funcționat...
În clipa următoare, în fața ochilor îi apăru fereastra transparentă a Sistemului.
+20 experiență
191 / 200 → 211 / 200
LEVEL UP DISPONIBIL
Adrian clipi de câteva ori.
Douăzeci de puncte.
Privi numărul afișat, apoi trupul animalului.
Nu doar că depășise pragul de două sute, dar primise mai multă experiență din acea singură captură decât din numeroasele confruntări cu slime-uri.
Simți un val de satisfacție.
Atingerea următorului nivel reprezenta ceva important pentru el. Era încă o dovadă că eforturile sale nu fuseseră zadarnice și că, încetul cu încetul, începea să se adapteze noii lumi.
Ar fi vrut să examineze imediat modificările disponibile, dar privirea îi căzu din nou asupra animalelor.
Mai avea o problemă.
Una destul de serioasă.
Trebuia să scoată totul din groapă și să transporte captura până acasă.
Iar întunericul se apropia cu repeziciune.
Ridică ochii spre cerul care abia se mai zărea printre ramurile înalte și expiră încet.
— Bun... întâi pe cei morți.
Nu avea timp să se bucure de nivelul câștigat.
Se apucă de lucru.
Scoaterea scroafei din groapă se dovedi mult mai dificilă decât anticipase. Animalul era enorm de greu, iar poziția în care căzuse nu îl ajuta deloc. Adrian fu nevoit să îndepărteze cu atenție țepușele care îi blocau trupul, apoi să încerce să-l tragă spre marginea mai joasă a gropii.
De mai multe ori mâinile îi alunecară, iar piciorul rănit îl obligă să se oprească.
Când reuși în sfârșit să scoată animalul afară, era aproape epuizat.
Își sprijini pentru câteva clipe spatele de trunchiul unui copac, respirând greu. Tricoul îi era ud de transpirație, iar palmele îl usturau de la efort.
Se uită la mistrețul întins pe pământ.
— Dacă știam cât cântărești, poate mă gândeam de două ori...
Nu avea însă rost să se plângă.
Mai trebuia să-l ducă până la portal.
Începu să tragă corpul printre copaci, oprindu-se ori de câte ori durerea din picior devenea prea puternică. Distanța nu era foarte mare, dar greutatea animalului făcea ca fiecare metru să pară nesfârșit.
Când cercul verde apăru în sfârșit printre trunchiuri, Adrian simți o ușurare pe care nu încercă să o ascundă.
Trecu prin portal, transportând captura în șopronul întunecat al gospodăriei.
Aerul rece și familiar îl întâmpină imediat.
Pentru câteva clipe rămase nemișcat, ascultând liniștea din jur.
Nu se auzeau strigăte de goblini, nici păsările ciudate ale pădurii. Doar zgomotele obișnuite ale unei gospodării vechi și foșnetul slab al vântului de afară.
Își dădu seama că începuse să privească locul acela altfel.
Când sosise prima dată, casa bunicilor reprezentase o încercare de a scăpa de viața monotonă din București. Acum, după tot ce descoperise dincolo de portal, devenise singurul loc în care se simțea cu adevărat în siguranță.
Nu știa cât avea să dureze sentimentul acela.
Dar pentru moment era suficient.
Lăsă scroafa în magazie, apoi se întoarse după cei doi purcei morți, pe care reuși să-i transporte cu mult mai puțin efort.
Când termină, ieși în curte și se îndreptă spre locul unde bunicul păstrase cândva un cărucior vechi.
Îl găsi sprijinit lângă un perete.
Una dintre roți scârțâia la fiecare mișcare, iar un mâner era crăpat. Lemnul fusese ros de timp și umezeală, însă cadrul încă părea suficient de rezistent pentru ceea ce avea el nevoie.
Adrian îl împinse câțiva pași, încercând să vadă dacă se putea folosi de el.
Roata scoase un scârțâit prelung.
— Bunicule... sper că nu te superi că împrumut tot ce găsesc pe aici.
Zâmbi obosit.
Își aminti de bunicul său, de zilele în care îl văzuse folosind diferite unelte prin gospodărie și de cât de puțin îl interesaseră atunci lucrurile acelea.
Acum fiecare obiect vechi părea să aibă o valoare pe care înainte nu i-o acordase.
Luă câțiva saci și împinse căruciorul spre șopron.
Cercul verde continua să strălucească în întuneric, la fel de liniștit ca întotdeauna.
Adrian trecu din nou prin el.
Când reveni la capcană, cei trei purcei erau încă acolo.
Se ascunseseră în partea mai puțin luminată a gropii și se înghesuiau unul lângă altul. De fiecare dată când îl vedeau apropiindu-se, începeau să guițe și încercau să fugă printre țepușe.
Adrian privi câteva clipe scena, apoi lăsă sacii lângă marginea gropii.
— Bun... acum să vedem cum facem cu voi.
La început încercă să se apropie încet, sperând că va reuși să prindă primul purcel fără prea multă bătaie de cap.
Se înșelase.
Animalul se zbătu imediat ce Adrian îl apucă, reușind chiar să-l muște de mână înainte să fie introdus în sac.
— Au! Fir-ai tu să fii!
Își retrase mâna și privi pentru o clipă urma lăsată de dinți.
Nu era o rană gravă, dar suficientă cât să-l enerveze.
Al doilea purcel se dovedi și mai greu de prins. Se strecură printre picioarele lui și aproape reuși să sară peste marginea unei porțiuni mai joase a gropii.
Adrian îl prinse în ultimul moment, însă mișcarea bruscă îi provocă o durere ascuțită în gambă.
Strânse din dinți și rămase nemișcat câteva secunde.
— Nici măcar acum nu mă lași în pace...
Al treilea purcel începu să guițe atât de puternic încât Adrian se opri instinctiv și privi spre copaci.
Întunericul se adâncise deja.
Pădurea devenise aproape neagră în unele locuri, iar zgomotele animalului păreau să răsune mult prea departe.
Își imagină pentru o clipă câțiva goblini atrași de gălăgie.
Sau un alt mistreț.
Poate chiar ceva mai periculos decât tot ceea ce întâlnise până atunci.
Gândul fu suficient pentru a-l face să se grăbească.
După mai multe încercări, reuși să introducă și ultimul purcel într-un sac. Îi legă cu grijă pe fiecare, asigurându-se că animalele puteau respira, apoi îi așeză în cărucior.
Sacii se mișcau continuu.
Purceii loveau materialul din interior, iar căruciorul scârțâia de fiecare dată când Adrian încerca să-l împingă peste câte o rădăcină.
Drumul până la portal i se păru mai lung decât la venire.
Nu doar din cauza oboselii, ci și pentru că fiecare foșnet venit din pădure îi atrăgea atenția.
Se opri de două ori pentru a asculta.
Nu auzi nimic care să indice apropierea unei creaturi mari, dar nu intenționa să mai zăbovească.
Când ajunse în fața cercului verde, împinse căruciorul prin el.
Trecerea se petrecu la fel ca de fiecare dată. Adrian simți pentru o clipă acea senzație neobișnuită care însoțea traversarea, iar imediat după aceea se trezi în șopronul gospodăriei.
Sacii continuau să se miște în cărucior.
Purceii trecuseră odată cu el.
Pentru moment, nu se opri să se gândească prea mult la asta. Era prea obosit și mai avea destule lucruri de făcut.
Împinse căruciorul până la vechiul saivan în care bunicul crescuse cândva măgarii.
Locul păstra încă mirosul de lemn îmbătrânit și fân uscat. Deși trecuseră ani de când fusese folosit ultima dată pentru animale, construcția era încă suficient de solidă pentru a-i adăposti.
Adrian așeză sacii pe pământ și îi desfăcu pe rând.
Purceii ieșiră speriați și se retraseră imediat într-un colț, înghesuindu-se unul în altul.
Îi privi câteva clipe.
Acum, în lumina slabă care pătrundea prin ușa saivanului, păreau mult mai mici decât în pădure.
Niciunul nu mai încerca să atace.
Tremurau și se țineau aproape unul de celălalt.
Adrian oftă.
— Stați liniștiți... nu vă mai fac nimic.
Nu știa dacă vorbele aveau vreun efect asupra lor, dar simți nevoia să le spună.
Se întoarse în gospodărie, aduse o găleată mică cu lapte și înmuie în ea porumb și grâu, încercând să le pregătească ceva ce puteau mânca.
Când puse hrana în apropierea lor, purceii se feriră la început.
Apoi, unul dintre ei se apropie cu prudență, mirosi conținutul găleții și începu să mănânce.
Ceilalți doi îl urmară aproape imediat.
Adrian se lăsă pe vine și îi privi în liniște.
— Dacă tot v-am prins... măcar să trăiți.
Rămase acolo câteva minute, urmărindu-i cum mâncau.
Nu știa încă ce avea să facă pe termen lung cu ei. Nu avea experiență în creșterea mistreților și nici nu putea spune dacă animalele se vor obișnui vreodată cu prezența lui.
Dar pentru moment erau în siguranță.
Și, într-un fel pe care nu și-l putea explica foarte bine, faptul acesta îl făcea să se simtă puțin mai împăcat cu ceea ce se întâmplase în pădure.
Se ridică încet, închise saivanul și se întoarse spre casă.
Avea încă multă muncă.
Noaptea căzuse complet când termină de pregătit o parte din carnea mistrețului.
Efortul îl lăsase aproape fără putere. Mâinile îi erau murdare și îl dureau de la atâta muncă, iar spatele devenise rigid după orele petrecute aplecat. Piciorul rănit îl supăra din nou, amintindu-i că, indiferent câte puncte de experiență ar fi câștigat, trupul lui încă avea limite.
Totuși, nu se putea plânge de rezultatul zilei.
Reușise să prindă animalul care aproape îl omorâse, adunase suficientă experiență pentru a depăși pragul următor și adusese acasă mai multă carne decât avusese vreodată de pe urma unei singure vânători.
Iar cei trei purcei erau în saivan, vii.
Mai devreme, când privise groapa, nu fusese sigur dacă putea considera tot ceea ce se întâmplase o victorie.
Acum începea să înțeleagă că, în lumea aceea, lucrurile nu aveau să fie întotdeauna simple.
Uneori, supraviețuirea avea să vină cu un preț.
Și nu întotdeauna el avea să fie singurul care îl plătea.
Intră în bucătărie și se așeză pe un scaun mic, lângă sobă.
În oala mare fierbea încet o ciorbă groasă, iar mirosul cărnii și al legumelor umpluse încăperea. Flăcările luminau pereții vechi, aruncând umbre tremurătoare peste mobilierul pe care îl cunoștea din copilărie.
Adrian luă lingura de lemn și amestecă încet în oală.
Pentru prima dată în acea zi, nu mai trebuia să se grăbească.
Nu mai avea de săpat, de vânat sau de fugit de vreo creatură necunoscută.
Era acasă.
Dincolo de pereții vechi ai gospodăriei, noaptea se așternuse peste sat. Undeva, în curte, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar dinspre saivan se mai auzi pentru o clipă un guițat slab.
Adrian ridică privirea și ascultă.
Apoi zâmbi.
Era obosit, îl durea aproape tot corpul și avea mai multe întrebări decât răspunsuri.
Dar, pentru prima dată după foarte mult timp, simțea că fiecare zi aducea ceva nou.
Se uită spre oala care fierbea și mai amestecă o dată.
Mâine avea să se ocupe de următorul nivel.
Mâine avea să hotărască ce făcea cu purceii și cum putea folosi ceea ce descoperise.
În seara aceea nu mai avea nevoie de nimic altceva.
Doar de o masă caldă, de puțină liniște și de câteva ore de somn.
Și, în timp ce focul trosnea încet în sobă, Adrian continuă să zâmbească.
📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.
Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.
🎥 Ți-a plăcut capitolul?
Spune-ne părerea ta pe TikTok:
@strabuniicodulportilor
Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?
Lasă un comentariu pe TikTok.
Poate ideea ta va deveni parte din poveste.
☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:
Fiecare susținere deschide un nou portal.