Capitolul 5: Sistem Activat
Adrian păși prin portal cu o precauție pe care nu o avusese la prima sa incursiune. În mâna dreaptă ținea strâns toporul cu lamă metalică, iar în stânga, coada lungă de lemn pe care o alesese din magazia bunicilor. Nu erau arme adevărate, cel puțin nu în sensul în care și-ar fi imaginat cineva că ar trebui să fie înarmat un explorator al unei lumi necunoscute. Dar erau singurele lucruri pe care le avusese la îndemână și, pentru moment, îi ofereau o oarecare siguranță.
De data aceasta, trecerea fu mai ușoară.
Senzația aceea stranie, ca și cum întregul corp i-ar fi fost desfăcut și recompus într-o singură clipă, încă exista, dar nu mai avea aceeași intensitate. Amețeala dispăru aproape imediat, iar când reuși să-și fixeze privirea, pădurea necunoscută se întindea din nou în fața lui.
Rămase câteva clipe nemișcat.
Aerul era rece, umed și încărcat cu mirosul puternic al vegetației. Pământul moale, acoperit de frunze în descompunere, păstra urmele unei umidități permanente. Undeva, printre coroanele copacilor, se auzea un foșnet continuu, deși la nivelul solului vântul abia se simțea.
Arborii erau uriași. Trunchiurile lor, unele atât de groase încât ar fi fost nevoie de mai mulți oameni pentru a le cuprinde, se ridicau spre înălțimi greu de apreciat. Ramurile se împleteau deasupra lui, formând un acoperiș natural prin care lumina pătrundea în fâșii subțiri.
Nu semăna cu nicio pădure pe care o văzuse în România.
Și, totuși, exista ceva familiar în ea.
Mirosul pământului, răcoarea umbrei și zgomotul frunzelor îi aminteau de verile petrecute la bunici. Numai că aici totul părea mai mare, mai vechi și, într-un fel greu de explicat, mai viu.
Adrian privi peste umăr.
Portalul pulsa liniștit în spatele lui, asemenea unei ferestre circulare suspendate între două realități. Marginile sale verzi răspândeau o lumină palidă asupra rădăcinilor din apropiere.
Era încă acolo.
Asta conta.
Își memoră poziția câtorva copaci din jur și porni încet înainte.
Nu avea de gând să repete greșeala primei incursiuni. Atunci intrase fără pregătire, împins mai degrabă de curiozitate decât de rațiune, și aproape își pierduse cumpătul când descoperise cele două creaturi verzui.
Goblinii.
Simplul gând la ei îl făcu să strângă mai tare mânerul toporului.
De data aceasta avea să fie atent.
Foarte atent.
Înainta cu pași măsurați, evitând crengile uscate și oprindu-se ori de câte ori auzea ceva neobișnuit. Încerca să distingă sunetele naturale ale pădurii de cele care ar fi putut anunța apropierea vreunei creaturi.
La început, fiecare foșnet îl făcea să tresară.
O frunză căzută.
O creangă mișcată de vânt.
Un zgomot îndepărtat, imposibil de identificat.
Dar, treptat, teama începu să se amestece cu o curiozitate tot mai puternică.
Era într-o altă lume.
O lume adevărată, care exista dincolo de un cerc luminos apărut în vechiul saivan al bunicilor săi.
Cu doar câteva zile în urmă, cea mai mare problemă a lui fusese monotonia unei vieți petrecute la volan, printre claxoane, trafic și oameni grăbiți.
Acum mergea printr-o pădure necunoscută, înarmat cu un topor și o bucată de lemn, încercând să nu întâlnească goblini.
Gândul era atât de absurd, încât aproape îi veni să râdă.
Nu apucă.
La câțiva metri în fața lui, lângă un butuc acoperit de ciuperci, ceva se mișcă.
Adrian se opri brusc.
Ridică ușor toporul și își încordă brațele.
La început crezu că vede o bucată de gelatină aruncată pe pământ. O masă rotunjită, de culoare verde-pal, care tremura încet, deformându-se la fiecare mișcare.
Creatura era aproximativ cât o minge mare.
Nu avea picioare, brațe sau un cap pe care să-l poată distinge. Corpul ei părea alcătuit în întregime dintr-o substanță translucidă, prin care se vedea vag o sferă mai închisă la culoare.
Se deplasa lent, aproape imperceptibil, peste frunzele umede.
Din când în când, o parte a corpului se întindea peste câte o ciupercă, acoperind-o complet. După câteva secunde, ciuperca dispărea în interiorul masei gelatinoase.
Adrian clipi de mai multe ori.
— Un slime... murmură el.
Cuvântul îi ieși aproape fără să vrea.
Îl cunoștea din jocurile video și din poveștile fantastice. Creaturile acelea simple, adesea prezentate drept cei mai slabi monștri pe care îi putea întâlni un aventurier.
Dar una era să le vezi pe un ecran.
Și cu totul altceva să ai una adevărată în fața ta.
Se apropie cu grijă.
Slime-ul nu reacționă.
Continua să absoarbă bucăți din ciupercile crescute lângă butuc, complet indiferent la prezența lui.
Adrian îl privi câteva secunde, încercând să-și dea seama dacă era periculos.
Nu avea dinți.
Nu avea gheare.
Nici măcar nu părea suficient de rapid încât să-l urmărească.
Dar asta nu însemna că era inofensiv.
Nu știa nimic despre regulile acestei lumi.
Poate atingerea lui era otrăvitoare. Poate putea să înghită animale întregi. Poate avea vreo capacitate pe care nu o putea observa.
Își coborî privirea spre topor.
Dacă lucrurile funcționau măcar puțin ca în jocurile pe care le cunoscuse, atunci creatura din fața lui putea fi un monstru.
Iar monștrii puteau fi învinși.
Gândul îl făcu să ezite.
Slime-ul nu îl atacase. Nici măcar nu părea conștient de existența lui.
Pentru o clipă, Adrian se întrebă dacă avea vreun motiv să-l omoare.
Apoi își aminti goblinii.
Nu putea presupune că toate creaturile acestei lumi erau pașnice. Și nici nu putea afla cât de periculoase erau fără să încerce să le înțeleagă.
Ridică toporul.
Își potrivi picioarele pe pământul umed și lovi.
Lama pătrunse prin marginea corpului gelatinos, desprinzând o bucată care căzu pe frunze cu un zgomot umed.
Adrian făcu imediat un pas înapoi.
Așteptă.
Nimic.
Slime-ul se opri din mâncat, iar corpul său începu să se răsucească lent în direcția lui.
Bucata desprinsă tremură pentru câteva clipe pe pământ, apoi începu să-și piardă forma.
Creatura nu părea însă rănită.
Adrian simți un fior rece de-a lungul șirei spinării.
— Asta nu-i bine...
Slime-ul înaintă câțiva centimetri.
Nu se repezi asupra lui. Nu făcu nicio mișcare agresivă.
Dar acum părea să-l fi observat.
Adrian ridică din nou toporul.
Privirea îi căzu asupra sferei verzui din interiorul creaturii.
Nucleul.
Dacă acela era punctul vulnerabil?
Nu avea cum să știe.
Dar merita să încerce.
De data aceasta apucă toporul cu ambele mâini, își fixă bine picioarele și lovi direct în centrul masei gelatinoase.
Lama străbătu corpul transparent.
Se auzi un pocnet scurt.
Sfera verde se sparse.
În aceeași clipă, slime-ul își pierdu forma. Masa gelatinoasă se prăbuși pe pământ, transformându-se într-un lichid verzui care începu să se împrăștie printre frunze.
Adrian rămase cu toporul ridicat.
Respira greu.
Se aștepta la o ultimă mișcare, la o reacție neașteptată, la orice.
Dar creatura nu se mai mișcă.
Pădurea deveni din nou liniștită.
Apoi se întâmplă ceva ce avea să-i schimbe complet felul în care privea lumea din jur.
O voce răsună.
Nu dintre copaci.
Nu din spatele lui.
Ci direct în mintea sa.
— Sistem activat.
Adrian tresări violent și se întoarse.
— Slime eliminat.
Vocea era rece, neutră, lipsită de orice emoție.
— Experiență obținută.
— Cine-i acolo?!
Nu primi niciun răspuns.
— Progres nivel: 1/100.
Înainte să poată reacționa, în fața ochilor săi apăru o fereastră transparentă.
Plutea în aer, la aproximativ jumătate de metru de fața lui, fără să fie susținută de nimic. Marginile ei erau slab luminoase, iar în interior se aflau mai multe rânduri de text.
Adrian făcu instinctiv un pas înapoi.
Fereastra rămase în fața lui.
Își mișcă privirea spre stânga.
Apoi spre dreapta.
Textul continua să fie perfect vizibil.
---
SISTEM – STATUS
Nume: Adrian
Nivel: 0
Experiență: 1/100
Atac: 5
Viață: 10
Apărare: 3
Agilitate: 4
---
Pentru câteva secunde, nu reuși să spună nimic.
Privea cifrele ca și cum acestea ar fi putut dispărea dacă ar fi clipit.
Nivel zero.
Atac cinci.
Viață zece.
Apărare trei.
Agilitate patru.
Era exact ca într-un joc.
Numai că nu avea un monitor în față, nu ținea un controller în mână și nu se afla în sufrageria vreunui prieten.
Era în mijlocul unei păduri necunoscute.
Cu un topor adevărat.
Și tocmai omorâse o creatură adevărată.
— Nu se poate... șopti el.
Întinse mâna spre fereastră.
Degetele trecură prin ea fără să întâmpine rezistență.
Textul nu se mișcă.
Adrian retrase mâna și privi din nou în jur.
— Alo? Mă aude cineva?
Tăcere.
Numai frunzele foșneau undeva deasupra lui.
Își trecu palma peste față, încercând să-și pună ordine în gânduri.
Dacă ceea ce vedea era real, atunci nu descoperise doar o lume populată de creaturi fantastice.
Descoperise un sistem.
Un sistem care îi măsura capacitățile.
Care îi acorda experiență pentru eliminarea monștrilor.
Și care, aparent, îi permitea să crească în nivel.
Privirea i se opri asupra ultimului lucru pe care îl considera cu adevărat important.
Experiență: 1/100.
O sută de puncte.
Dacă fiecare slime îi oferea un punct, atunci avea nevoie de o sută de astfel de creaturi pentru a ajunge la nivelul unu.
Cel puțin asta presupunea.
Nu știa dacă sistemul avea alte reguli, dacă experiența se calcula diferit pentru alte creaturi sau dacă nivelurile următoare necesitau mai multe puncte.
Dar un lucru devenise clar.
Putea progresa.
Și, poate, putea deveni mai puternic.
Un zâmbet începu să i se contureze pe față.
— Interesant...
Se aplecă spre locul unde fusese slime-ul.
Lichidul verzui dispărea încet în pământ, ca și cum solul l-ar fi absorbit. Fragmentele nucleului se degradau și ele, pierzându-și culoarea până când nu mai rămase nimic.
Adrian răscoli ușor frunzele cu vârful toporului.
Nicio urmă.
Niciun obiect.
Nicio piatră prețioasă, niciun cristal, nimic din ceea ce ar fi putut reprezenta o recompensă.
— Deci nu lasă nimic în urmă...
Se ridică și privi spre pădure.
Dacă mai existau asemenea creaturi, trebuia să le găsească.
Nu era sigur că ideea era una înțeleaptă.
Dar curiozitatea devenise mai puternică decât teama.
Porni din nou printre copaci.
Al doilea slime îl găsi după câteva minute, lângă o rădăcină ieșită din pământ.
De data aceasta nu se mai apropie la fel de nesigur.
Observă poziția nucleului, își calculă lovitura și atacă.
Prima încercare rată centrul.
Creatura se deformă și începu să se întoarcă spre el.
Adrian lovi din nou.
Nucleul se sparse.
Vocea apăru imediat.
— Slime eliminat. Experiență obținută.
Fereastra transparentă îi confirmă progresul.
Experiență: 2/100.
Adrian zâmbi.
Funcționa.
La al treilea slime, lovitura fu mai precisă.
La al patrulea, reuși să spargă nucleul din prima încercare.
La al cincilea, începu să înțeleagă cum se mișcau creaturile.
Nu erau rapide, dar își puteau modifica forma suficient cât să facă uneori dificilă atingerea nucleului.
Trebuia să aștepte momentul potrivit.
Să observe.
Să lovească precis.
Pe măsură ce timpul trecea, Adrian descoperea că fiecare confruntare îl învăța câte ceva.
Nu devenise peste noapte un luptător.
Era în continuare un bărbat obișnuit, cu o condiție fizică departe de a fi ideală, care petrecuse ani întregi pe scaunul unei mașini.
Dar începuse să se adapteze.
După al zecelea slime, frica inițială se diminuase considerabil.
După al douăzecilea, reușea să recunoască mai ușor locurile unde creaturile păreau să se adune.
Preferau zonele umede, butucii putreziți și porțiunile de pădure unde creșteau ciuperci.
Uneori găsea câte două sau trei aproape una de alta.
Alteori mergea minute întregi fără să descopere vreuna.
În tot acest timp, avea grijă să nu se îndepărteze prea mult de reperele pe care și le alesese.
Nu avea hartă.
Nu avea busolă.
Iar telefonul, chiar dacă l-ar fi avut la îndemână, nu i-ar fi putut garanta orientarea într-o lume despre care nu știa absolut nimic.
Își amintea mereu că undeva, în spatele său, exista un portal.
Singura cale cunoscută spre casă.
Soarele urca încet pe cer, iar fâșiile de lumină care pătrundeau printre ramuri își schimbau poziția.
Orele treceau.
Adrian continua să vâneze.
Treizeci.
Patruzeci.
Cincizeci.
La început numărase fiecare creatură eliminată cu un entuziasm aproape copilăresc.
Acum însă corpul începea să-i amintească de propriile limite.
Transpirația îi curgea pe frunte și pe spate, lipindu-i hainele de piele. Palmele îl usturau de la mânerul aspru al toporului, iar mușchii brațelor deveniseră tot mai rigizi.
Se opri lângă un copac și își sprijini spatele de trunchiul acestuia.
Respira adânc.
— Doamne... parcă am tăiat lemne toată ziua.
Își privi mâinile.
Pielea din palme începea să se înroșească.
Nu era obișnuit cu un asemenea efort.
Cu toate acestea, când descoperi un alt slime lângă o rădăcină, se desprinse de copac și porni spre el.
Încă unul.
Apoi încă unul.
Când elimină cea de-a șaizecea creatură, fereastra transparentă apăru din nou.
---
SISTEM – STATUS
Nume: Adrian
Nivel: 0
Experiență: 60/100
Atac: 5
Viață: 10
Apărare: 3
Agilitate: 4
---
Adrian privi cifrele cu satisfacție.
Șaizeci.
Mai avea doar patruzeci de puncte până la nivelul unu.
Era mai mult de jumătate.
Se așeză pe o rădăcină groasă și își lăsă toporul lângă picior.
Pentru prima dată, începu să se gândească serios la ceea ce s-ar putea întâmpla atunci când avea să crească în nivel.
Oare atacul avea să devină șase?
Viața avea să crească de la zece la unsprezece?
Avea să devină mai rapid?
Mai rezistent?
Poate chiar mai puternic decât un om obișnuit?
Și dacă sistemul oferea abilități speciale?
Magie?
Gândul îl făcu să zâmbească larg.
Își imagină pentru o clipă cum ar fi să poată aprinde un foc fără chibrituri, să miște obiecte fără să le atingă sau să se vindece de răni printr-o simplă comandă.
Apoi râse singur.
— Adrian, ai luat-o razna...
Dar râsul îi pieri treptat.
Cu o zi înainte, ar fi considerat imposibilă existența unui portal.
Acum stătea într-o pădure dintr-o altă lume și privea o fereastră transparentă care îi afișa statisticile.
Cine mai putea spune ce era posibil și ce nu?
Se ridică.
Mai avea de lucru.
Următoarele ore fură mai dificile.
Oboseala începea să se acumuleze, iar fiecare lovitură cerea tot mai mult efort.
Deși învățase să atingă nucleele slime-urilor cu o precizie mai bună, nu reușea întotdeauna să le distrugă din prima încercare.
Uneori lama aluneca prin masa gelatinoasă.
Alteori creaturile se mișcau exact în momentul loviturii.
Iar de fiecare dată când rata, trebuia să-și recupereze poziția și să atace din nou.
Când experiența ajunse la șaptezeci, simți că picioarele încep să-i fie grele.
Se opri să se odihnească.
Își șterse fruntea cu mâneca și privi printre copaci.
Pădurea părea la fel de liniștită ca la început.
Dar acum Adrian știa că liniștea nu însemna neapărat siguranță.
Undeva, în adâncul ei, existau goblini.
Și cine știa ce alte creaturi?
Își reluă drumul.
La optzeci de puncte, stomacul începu să-i protesteze serios.
Foamea îl lovi aproape brusc.
Mâncase în grabă înainte să intre prin portal, dar de atunci trecuseră multe ore. Efortul continuu îi consumase energia mult mai repede decât se așteptase.
Se sprijini de un copac și încercă să ignore senzația.
— Încă douăzeci...
În acel moment, un zgomot puternic izbucni dintr-un tufiș aflat la câțiva metri.
Adrian ridică imediat toporul.
Frunzele se mișcară violent.
Ceva țâșni dintre ele.
Pentru o fracțiune de secundă, crezu că era o altă creatură monstruoasă.
Apoi văzu urechile lungi.
Un iepure.
Dar nu unul obișnuit.
Animalul era aproape cât un câine de talie mică, având picioarele din spate puternic dezvoltate și un corp mult mai masiv decât iepurii pe care îi cunoscuse.
Blana îi era de un brun-cenușiu, iar ochii întunecați îl urmăreau cu atenție.
Adrian rămase nemișcat.
Iepurele făcu o mișcare scurtă.
Apoi se opri din nou.
— Tu de unde ai mai apărut?
Stomacul îi mârâi zgomotos.
Adrian coborî privirea spre animal.
Un gând îi trecu prin minte.
Dacă îl omora, oare primea experiență?
Și chiar dacă nu primea, putea reprezenta o sursă de hrană.
Carnea era carne, indiferent de lumea din care provenea.
Totuși, nu știa dacă animalul era comestibil sau dacă semăna cu iepurii de acasă doar la înfățișare.
Decise că, pentru moment, putea măcar să încerce să prindă unul.
Făcu un pas.
Iepurele țâșni înainte cu o viteză uimitoare.
Adrian nici măcar nu apucă să ridice bine toporul.
În câteva secunde, animalul dispăru printre tufișuri.
— Aha... deci așa stăm.
Mai încercă.
Al doilea iepure îi scăpă la fel de ușor.
Al treilea dispăru după un copac înainte să reușească să se apropie suficient.
Adrian începu să înțeleagă că animalele acelea erau mult mai rapide decât păreau.
Nu putea pur și simplu să alerge după ele.
Trebuia să le surprindă.
Începu să se deplaseze mai atent, folosindu-se de trunchiurile copacilor și de vegetația deasă pentru a se apropia fără să fie observat.
Prima reușită veni după mai multe încercări.
Reuși să lovească un iepure înainte ca acesta să fugă.
Îl ridică de pe pământ și îl privi câteva clipe.
Nu apăru nicio fereastră.
Nicio voce.
Niciun punct de experiență.
— Deci nu primesc nimic pentru tine...
Se uită la animal.
— Măcar sper să fii bun de mâncat.
Îl păstră, deși nu avea de gând să guste din carnea lui înainte să se asigure că era sigură.
Mai târziu reuși să prindă încă doi.
Trei iepuri în total.
Nu era o captură impresionantă dacă se gândea la timpul și efortul depuse, dar reprezenta totuși ceva concret.
Prima resursă pe care o putea aduce din acea lume.
Îi așeză împreună și improviză o legătură pentru a-i putea transporta.
Apoi continuă să caute slime-uri.
Nu voia să renunțe atât de aproape de nivelul unu.
Dar pădurea începea să se schimbe.
Lumina nu mai pătrundea la fel de puternic printre ramuri.
Umbrele se lungeau.
Aerul devenea mai rece.
Iar zgomotele din jur păreau diferite.
Mai rare.
Mai îndepărtate.
Adrian își continuă vânătoarea încă o vreme, deși fiecare pas îi amintea cât de obosit era.
Când distruse un alt slime, fereastra transparentă apăru din nou.
---
SISTEM – PROGRES
Experiență: 89/100
---
Adrian rămase privind numărul.
Optzeci și nouă.
Mai avea nevoie de unsprezece puncte.
Doar unsprezece slime-uri, dacă fiecare continua să ofere aceeași experiență.
Era atât de aproape.
Privirea îi alunecă spre pădure.
Ar fi putut continua.
Poate ar fi găsit încă două sau trei creaturi în următoarele minute.
Poate chiar toate cele unsprezece.
Dar când încercă să ridice toporul, simți o durere surdă în brațul drept.
Își flexă degetele.
Palmele îl usturau.
Genunchii îi erau obosiți, iar stomacul gol începea să-i provoace amețeală.
Adrenalina care îl ținuse în mișcare ore întregi dispărea treptat, lăsând loc unei epuizări pe care nu o mai putea ignora.
Și, mai important decât orice, se apropia noaptea.
Adrian privi în sus.
Printre coroanele uriașe ale copacilor, cerul începea să-și piardă luminozitatea.
Nu știa cât de repede se lăsa întunericul în acea lume.
Nu știa dacă nopțile erau la fel de lungi ca pe Pământ.
Și, mai ales, nu știa ce creaturi ieșeau la vânătoare după apus.
Își aminti fețele verzui ale goblinilor.
Mișcările lor rapide.
Sunetele aspre pe care le scoteau.
Capcana întinsă între copaci.
Apoi își aminti pasărea aceea neagră care îl speriase în prima incursiune.
Dacă o simplă pasăre îl făcuse atunci să tresară, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi întâlnit ceva cu adevărat periculos?
Nu avea armură.
Nu avea pregătire de luptă.
Nu avea provizii.
Și nu cunoștea pădurea.
Singurele lui avantaje erau faptul că găsise portalul și că învățase să elimine niște creaturi lente, aparent lipsite de apărare.
Nu era suficient.
Nu încă.
Adrian inspiră adânc.
— Mâine... murmură el.
Privi încă o dată fereastra cu experiența acumulată.
Optzeci și nouă.
Era tentant să continue.
Dar pentru prima dată de când activase sistemul, înțelese că dorința de a progresa putea deveni periculoasă.
Nu avea rost să câștige un nivel dacă murea înainte să se întoarcă acasă.
Își recuperă iepurii, își potrivi mai bine toporul și porni spre locul unde se afla portalul.
Drumul de întoarcere i se păru mult mai lung decât cel de dimineață.
Copacii semănau între ei.
Tufișurile formau umbre tot mai dese.
De câteva ori se opri, nesigur dacă alesese direcția corectă.
Își căută reperele.
Un trunchi despicat.
O rădăcină uriașă ieșită din pământ.
Un grup de ciuperci crescute lângă o piatră acoperită de mușchi.
Înainta încet, cu atenția încordată.
La un moment dat, auzi un zgomot îndepărtat.
Se opri.
Ascultă.
Sunetul nu se repetă.
Nu știa dacă fusese un animal, o creangă ruptă sau ceva mult mai periculos.
Nu rămase să afle.
Își grăbi pașii.
După alte câteva minute, printre trunchiurile întunecate apăru o strălucire palidă.
Verde.
Adrian simți cum i se ridică o greutate de pe piept.
Portalul.
Era acolo.
Lumina lui pulsa liniștit între copaci, exact ca dimineață.
Pentru prima dată după multe ore, se simți aproape în siguranță.
Se apropie fără să mai piardă vremea.
Înainte să intre, se opri o clipă și privi înapoi.
Pădurea se întindea tăcută în fața lui.
Undeva, ascunse printre copaci, se aflau alte slime-uri.
Alți monștri.
Poate alte lucruri pe care nici măcar nu și le putea imagina.
Și, dincolo de toate acestea, exista un sistem ale cărui reguli abia începuse să le descopere.
Adrian strânse mai bine legătura cu cei trei iepuri.
Apoi păși prin cercul luminos.
Senzația de trecere îl cuprinse pentru o clipă.
Lumina verde îi inundă privirea.
Și, aproape imediat, sub picioare simți din nou scândurile vechi ale saivanului.
Mirosul de lemn uscat și praf îi umplu nările.
Era acasă.
Rămase nemișcat câteva secunde, ascultând.
Nicio creatură.
Nicio voce.
Doar liniștea gospodăriei bunicilor.
Își coborî privirea spre hainele murdare, spre toporul pe care încă îl ținea în mână și spre cei trei iepuri aduși din pădure.
Nu visase.
Totul fusese real.
Pădurea.
Slime-urile.
Sistemul.
Cele optzeci și nouă de puncte de experiență.
Adrian zâmbi obosit.
Dimineață intrase prin portal ca un om obișnuit, speriat de o lume pe care nu o înțelegea.
Acum se întorsese cu primele dovezi că lumea aceea avea reguli.
Reguli pe care putea să le învețe.
Reguli de care, poate, într-o zi, avea să profite.
Își sprijini toporul de perete și respiră adânc.
În minte îi rămăsese un singur număr.
Unsprezece.
Atât îl mai despărțea de nivelul unu.
Iar mâine avea să afle ce se întâmplă când un om obișnuit începe să depășească limitele propriei lumi.
📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.
Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.
🎥 Ți-a plăcut capitolul?
Spune-ne părerea ta pe TikTok:
@strabuniicodulportilor
Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?
Lasă un comentariu pe TikTok.
Poate ideea ta va deveni parte din poveste.
☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:
Fiecare susținere deschide un nou portal.