Capitolul 4: Ecoul verde

Adrian se sprijini într-un cot și încercă să se ridice de pe podeaua prăfuită a saivanului.

Brațele încă îi tremurau după fuga disperată prin pădure, iar pieptul îl ardea la fiecare inspirație mai adâncă. Se opri o clipă, așteptând ca amețeala provocată de efort să dispară.

Nu mai era obișnuit cu asemenea alergări.

Anii petrecuți la volan, orele interminabile de stat pe scaun și lipsa mișcării își spuneau acum cuvântul. La aproape o sută de kilograme, fuga printre rădăcini și tufișuri fusese mai solicitantă decât ar fi vrut să recunoască.

Dar oboseala era cea mai mică dintre problemele lui.

În minte îi reveneau cele două creaturi.

Pielea verzuie, trupurile cocoșate, urechile ascuțite și privirile care se întorseseră brusc spre el.

Își amintea crenguța ruptă sub talpă.

Momentul în care goblinii îl observaseră.

Și spaima care îl împinsese să fugă fără să se mai gândească la nimic altceva.

— Dumnezeule... șopti.

Își trecu o mână peste față și inspiră adânc.

Se afla din nou în gospodăria bunicilor. Recunoștea mirosul lemnului vechi, praful adunat în colțuri și uneltele sprijinite de pereți.

Totul era exact cum fusese înainte.

Aproape totul.

O lumină neobișnuită se reflecta pe scândurile podelei.

Adrian ridică privirea.

Portalul continua să plutească în fața lui, ocupând același spațiu imposibil din interiorul saivanului.

Numai că acum era diferit.

La început nu înțelese ce anume se schimbase. Își amintea foarte bine lumina albăstruie care îl întâmpinase la prima intrare, strălucirea rece ce se răsfrângea peste uneltele bunicului.

Acea lumină dispăruse.

În locul ei, marginile cercului pulsau într-un verde profund.

Nu era verdele strălucitor al unui bec sau al unui indicator electronic. Avea o nuanță întunecată, aproape naturală, asemenea mușchiului care crește pe pietrele umede ori a frunzelor unei păduri după ploaie.

Din când în când, prin conturul luminos treceau reflexii mai deschise, ca niște fire subțiri de energie care se uneau și se despărțeau.

Adrian rămase nemișcat.

— Verde? De ce verde?

Întrebarea îi scăpă cu voce tare.

Nu se aștepta la un răspuns, dar tăcerea care urmă îi accentuă neliniștea.

Se ridică încet în picioare, folosindu-se de o grindă pentru sprijin.

Privirea îi rămase fixată asupra portalului.

Oare culoarea indica ceva?

Poate faptul că trecuse prin el.

Poate că exista un mecanism pe care încă nu îl înțelegea.

Sau, și mai îngrijorător, poate că portalul nu mai ducea în același loc.

Se apropie un pas, încercând să privească dincolo de cercul verde.

Pădurea părea încă acolo. Distingea câteva trunchiuri, vegetația deasă și lumina care pătrundea printre ramuri.

Dar acum nu mai avea încredere nici măcar în ceea ce vedea.

Cu numai o oră în urmă, ar fi râs dacă cineva i-ar fi povestit despre portaluri și goblini. Ar fi presupus că persoana respectivă glumește sau că văzuse prea multe filme fantastice.

Acum nu mai putea râde.

Totul fusese real.

Pământul umed de sub picioare, mirosul pădurii, crengile care îi zgâriaseră brațele și creaturile acelea imposibile.

Își privi mâneca.

O mică ruptură în material îi aminti de fuga prin tufișuri.

Nu fusese un vis.

Încercă totuși să găsească o explicație logică.

Poate că în saivan exista un gaz necunoscut care îi provocase halucinații. Poate că fusese expus unei substanțe chimice. Poate că cineva instalase un dispozitiv experimental.

Dar niciuna dintre variante nu rezista prea mult în mintea lui.

Cum putea un gaz să explice noroiul de pe încălțăminte?

Cum putea o halucinație să-i rupă mâneca?

Și, mai ales, cum putea un dispozitiv să deschidă o trecere către o pădure care nu avea ce căuta dincolo de peretele saivanului?

Adrian simți din nou furnicăturile acelea ciudate pe care le avusese la prima traversare.

Își strânse și desfăcu degetele.

Senzația dispăru aproape imediat.

Poate era doar adrenalina.

Poate.

Dar cuvântul începea să-și piardă orice însemnătate.

Făcu un pas înapoi.

Apoi încă unul.

Nu era pregătit să intre din nou.

Nu încă.

Se îndreptă spre ieșire, fără să întoarcă spatele portalului până în ultima clipă.

Când ajunse afară, trase ușa după el cu o mișcare bruscă.

Lemnul lovi tocul cu un pocnet puternic.

Adrian tresări.

Rămase cu mâna pe clanță, ascultând.

Nimic.

Niciun zgomot neobișnuit.

Doar vântul care mișca frunzele copacilor din curte și ciripitul câtorva vrăbii.

Sunete obișnuite.

Sunete pe care, până în acea dimineață, nici măcar nu le-ar fi băgat în seamă.

Acum îi păreau aproape reconfortante.

Soarele urcase deasupra gospodăriei, luminând acoperișurile vechi și iarba crescută printre pietrele potecii.

Adrian traversă curtea încet.

Privi spre saivanul animalelor, apoi spre gard și spre casa mare.

Totul părea neschimbat.

Aceleași clădiri.

Aceiași copaci.

Aceeași gospodărie în care își petrecuse verile copilăriei.

Și totuși, nimic nu mai părea la fel.

În spatele uneia dintre ușile acelea vechi exista o trecere către un loc necunoscut, populat de creaturi despre care lumea modernă vorbea doar în povești.

Gândul îl făcu să se oprească.

Oare mai existau și alte asemenea portaluri?

Dacă unul apăruse în saivanul bunicilor, ce îl împiedica să apară și în altă parte?

Într-o pădure?

Într-o casă?

Chiar în mijlocul unui oraș?

Își scutură capul.

Nu avea rost să se gândească la toate posibilitățile deodată.

Mai întâi trebuia să înțeleagă ce se întâmplase aici.

Porni spre bucătărie.

Abia când intră și simți mirosul familiar al încăperii își dădu seama cât de foame îi era.

Nu mâncase nimic în dimineața aceea.

Între descoperirea portalului și aventura din pădure, uitase complet de micul dejun.

Deschise sacoșa cu alimente pe care o adusese de la oraș și scoase câteva roșii, o bucată de brânză și niște ceapă verde.

Găsi un cuțit într-un sertar, îl spălă și începu să pregătească masa.

Tăie câteva felii groase de pâine și le așeză pe o farfurie. Lângă ele puse brânza, roșiile și firele de ceapă verde.

Apoi căută o cană.

O găsi într-un dulap vechi, printre câteva farfurii și vase rămase de la bunici.

Era o cană emailată, albă, cu margine albastră.

O recunoscu imediat.

O folosise de nenumărate ori în copilărie, când venea însetat de la câmp și bunica îi turna apă rece.

O ținu câteva clipe în mână.

Emailul era ciobit într-un loc, aproape de toartă.

Își amintea și ciobitura aceea.

Zâmbi slab.

Pentru o clipă, imaginea bunicii îi reveni atât de clar în minte încât aproape că se așteptă să-i audă vocea din cealaltă cameră.

Dar casa rămase tăcută.

Adrian umplu cana cu apă și se așeză la masă.

Începu să mănânce.

Pâinea, brânza și roșiile aveau un gust simplu, familiar. După agitația ultimelor ore, fiecare înghițitură îl ajuta să se liniștească.

Totuși, mintea îi revenea mereu la același lucru.

Portalul.

Pădurea.

Goblinii.

Și verdele acela ciudat.

De câteva ori se surprinse privind spre fereastră, în direcția saivanului.

Își imagina cercul luminos pulsând în întuneric, în spatele ușii închise.

Oare putea cineva să treacă din partea cealaltă?

Întrebarea îi îngheță pentru o clipă mâna deasupra farfuriei.

Dacă el reușise să intre în pădure, ce îi împiedica pe goblini să ajungă în gospodărie?

Se uită instinctiv spre ușa bucătăriei.

Nu se auzea nimic.

Dar ideea nu îi mai dădea pace.

După ce termină de mâncat, puse farfuria deoparte și rămase câteva minute la masă.

Ar fi putut să plece.

Să încuie casa și să se întoarcă la București.

Să uite totul.

Sau măcar să încerce.

Dar știa deja că nu ar fi reușit.

Nu după ceea ce văzuse.

În următoarea oră încercă să-și ocupe timpul cu treburi obișnuite.

Ieși în curte și verifică gardul dinspre vecini.

Apoi intră într-o magazie și începu să răscolească printre obiectele lăsate de bunici.

Găsi găleți vechi, lanțuri, bucăți de sârmă, cuie ruginite și câteva unelte care ar fi avut nevoie de curățare.

Ridică o lopată, îi verifică mânerul și o sprijini într-un colț.

Apoi mută două cutii din lemn.

Încercă să-și facă în minte o listă cu lucrurile pe care trebuia să le repare în gospodărie.

Acoperișul unei magazii.

Câteva scânduri desprinse din gard.

Buruienile crescute în spatele casei.

Lucruri simple.

Probleme obișnuite, pentru care existau soluții obișnuite.

Dar după câteva minute se opri.

Privea din nou spre saivan.

Își dădu seama că făcuse asta de mai multe ori fără să observe.

Oricât încerca să se concentreze asupra gospodăriei, gândurile îi fugeau în aceeași direcție.

Era ca și cum acel loc îl atrăgea.

Nu putea spune dacă senzația venea din curiozitate sau dacă exista într-adevăr ceva în portal care îl influența.

Și tocmai această incertitudine îl neliniștea.

Se sprijini de tocul ușii și privi spre curtea pustie.

Atunci îi veni un alt gând.

Ce s-ar întâmpla dacă ar spune cuiva?

Își imagină că merge la vecini și le povestește că în saivanul bunicilor apăruse un portal către o lume necunoscută.

Probabil ar râde.

Sau l-ar privi îngrijorați, întrebându-l dacă se simte bine.

Dar dacă i-ar crede?

Dacă le-ar arăta portalul?

Vestea s-ar răspândi repede.

Mai întâi prin sat.

Apoi prin comunele din apropiere.

Poate ar apărea poliția.

Poate autoritățile ar trimite specialiști.

Ar putea veni oameni de la București, cercetători, militari sau cine știe ce instituții.

Iar în acel moment gospodăria bunicilor n-ar mai fi a lui în adevăratul sens al cuvântului.

Ar putea închide zona.

L-ar putea obliga să plece.

Poate nu i-ar mai permite niciodată să se apropie de portal.

Adrian își încrucișă brațele.

Nu avea nicio dovadă că lucrurile s-ar întâmpla astfel, dar nici nu era dispus să riște.

Nu încă.

Mai întâi trebuia să înțeleagă ce descoperise.

Să afle dacă portalul era stabil.

Dacă ducea întotdeauna în aceeași pădure.

Dacă existau pericole mai mari decât cele două creaturi întâlnite.

Și, mai ales, dacă putea reveni de fiecare dată.

Hotărârea se contură treptat.

Nu avea să spună nimănui.

Cel puțin pentru moment, portalul avea să rămână secretul lui.

Adrian ieși din magazie și se opri în mijlocul curții.

Privi spre cer.

Era o zi obișnuită, cu câțiva nori albi care se mișcau încet deasupra satului.

Undeva, în depărtare, se auzea un câine lătrând.

Viața continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar el știa că nu putea lăsa lucrurile așa.

Trebuia să intre din nou.

De data aceasta însă, nu avea să mai facă aceeași greșeală.

Prima dată trecuse prin portal fără să știe unde ajunge, fără echipament și fără niciun mijloc de apărare.

Fusese o imprudență.

Dacă goblinii l-ar fi prins, probabil nu ar mai fi fost acum în curtea bunicilor.

Își aminti din nou dinții lor ascuțiți și capcana întinsă între copaci.

Nu știa dacă erau ostili față de oameni sau dacă reacționaseră doar pentru că îl descoperiseră ascuns.

Dar nu avea de gând să afle răspunsul fiind complet neajutorat.

Se întoarse spre magazia mică de lângă casă.

Înăuntru mirosea a lemn uscat, metal și praf.

Lumina pătrundea printr-o fereastră îngustă, luminând uneltele sprijinite de pereți.

Adrian începu să caute.

Dădu la o parte câteva cozi de sapă și un hârleț cu mânerul crăpat.

Apoi observă o coadă de topor mai groasă, făcută din lemn tare.

O ridică.

Avea o greutate potrivită și părea încă solidă.

O prinse cu ambele mâini și făcu o mișcare scurtă, încercând să-și dea seama cât de bine o putea controla.

Nu era o armă adevărată.

Dar putea fi folosită ca bâtă.

Și era cu siguranță mai bună decât nimic.

O puse deoparte și continuă să caute.

Într-un colț, lângă câteva bucăți de lemn pregătite cândva pentru foc, găsi un topor de dimensiuni medii.

Metalul era puțin pătat de rugină, dar tăișul părea încă utilizabil.

Îl ridică și îi verifică mânerul.

Nu era foarte greu.

Îl putea ține într-o singură mână.

Își imagină pentru o clipă că ar trebui să-l folosească împotriva unei creaturi vii.

Gândul nu îi plăcu.

Nu voia să rănească nimic.

Nici măcar goblinii aceia, despre care nu știa aproape nimic.

Dar nici nu intenționa să-și riște viața fără posibilitatea de a se apăra.

— Sper să nu fie nevoie de tine, murmură, privind toporul.

Își aminti cât de repede fugise din pădure și cât de greu îi fusese să-și controleze respirația.

Nu era pregătit pentru o confruntare.

Trebuia să fie atent.

Să nu se îndepărteze prea mult.

Să evite zgomotele inutile.

Și, mai ales, să nu se apropie de creaturi necunoscute până când nu înțelegea cât de periculoase puteau fi.

Ținând coada de topor în mâna stângă și toporul în dreapta, ieși din magazie.

Drumul până la saivan nu era lung.

Îl parcursese de mii de ori în copilărie, uneori alergând, alteori ducând unelte sau ajutându-și bunicul.

Acum însă fiecare pas părea să aibă o greutate aparte.

Pe măsură ce se apropia, simțea cum i se accelerează din nou pulsul.

Frica nu dispăruse.

Era acolo, prezentă și puternică.

Dar nu mai era singura emoție pe care o simțea.

Curiozitatea crescuse.

Iar dincolo de ea exista ceva și mai greu de explicat.

O senzație că descoperirea portalului nu fusese întâmplătoare.

Nu avea nicio dovadă.

Poate era doar imaginația lui, încercând să găsească un sens într-o întâmplare imposibilă.

Totuși, nu putea scăpa de gândul că acel cerc luminos apăruse tocmai în gospodăria pe care o moștenise.

În casa bunicilor.

În locul unde își petrecuse copilăria.

Se opri în fața ușii.

Lemnul vechi purta urmele anilor. Vopseaua se desprinsese pe alocuri, iar în partea de jos câteva scânduri erau mai închise la culoare din cauza umezelii.

Adrian privi clanța.

În spatele acelei uși se afla ceva ce putea schimba tot ceea ce știa despre lume.

Își ajustă strânsoarea pe coada de topor.

Apoi inspiră adânc.

O dată.

Încă o dată.

Întinse mâna și împinse încet ușa.

Balamalele scârțâiră.

Întunericul din saivan se deschise în fața lui.

Și acolo, în mijlocul încăperii, portalul continua să pulseze.

Verdele său profund lumina podeaua, pereții și uneltele vechi.

Cercul părea neschimbat de când îl lăsase acolo.

Dincolo de el se întindea aceeași pădure misterioasă.

Adrian rămase câteva secunde în prag.

Ascultă.

Nu se auzea nimic neobișnuit.

Nici strigătele goblinilor.

Nici pași.

Doar un foșnet slab, venit parcă dintr-un loc aflat foarte departe.

Făcu un pas înainte.

Apoi încă unul.

Se opri la mică distanță de cercul luminos.

Simți din nou furnicăturile familiare pe piele.

Privi coada de topor din mâna stângă, apoi toporul din dreapta.

Nu știa dacă erau suficiente pentru a-l proteja.

Nu știa nici dacă avea să găsească aceeași pădure sau dacă schimbarea culorii ascundea ceva ce nu putea anticipa.

Dar știa că nu putea rămâne pentru totdeauna în fața unei uși, întrebându-se ce se afla dincolo.

— De data asta o să fiu mai atent, își spuse.

Își îndreptă spatele.

Făcu ultimul pas.

Lumina verde îl cuprinse.

Pentru o fracțiune de secundă, saivanul dispăru din jurul lui.

Iar Adrian trecu din nou dincolo de poartă.

📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.

Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.

🎥 Ți-a plăcut capitolul?

Spune-ne părerea ta pe TikTok:

@strabuniicodulportilor

Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?

Lasă un comentariu pe TikTok.

Poate ideea ta va deveni parte din poveste.

☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:

Fiecare susținere deschide un nou portal.