Capitolul 3: Portalul
Adrian rămase în pragul saivanului, privind cercul luminos care plutea în fața lui.
Încercase deja să găsească o explicație pentru ceea ce vedea, însă fiecare posibilitate i se păruse mai absurdă decât cea dinainte. Nu era un aparat, nu era o proiecție și, cu siguranță, nu semăna cu nimic din ceea ce întâlnise vreodată.
Lumina albăstruie continua să pulseze, răspândind reflexii palide peste pereții de lemn.
Dincolo de marginile sale neregulate, Adrian începu să distingă ceva.
La început, crezu că era doar o iluzie provocată de strălucire. Apoi observă contururi care nu aparțineau saivanului.
Copaci.
Trunchiuri înalte, acoperite de mușchi, și o lumină verzuie care pătrundea printre ramuri.
Se apropie cu precauție.
În mod firesc, dincolo de cerc ar fi trebuit să se afle peretele din spate al construcției. Îl cunoștea bine. Își amintea chiar și locul unde bunicul obișnuia să sprijine anumite unelte.
Dar peretele nu se mai vedea.
În locul lui se întindea o pădure.
Adrian simți cum i se accelerează pulsul.
Întinse încet mâna.
Degetele îi ajunseră aproape de suprafața luminoasă, iar pielea începu să-i furnice ușor. Nu era durere și nici căldură. Senzația semăna mai degrabă cu electricitatea statică, numai că părea să pătrundă mai adânc, până în oase.
Ezită.
Dacă trecea dincolo, nu avea de unde să știe ce urma să se întâmple.
Dar dacă se întorcea acum, avea să petreacă probabil restul zilei întrebându-se ce se ascundea acolo.
Își privi mâna, apoi pădurea imposibilă.
— Bine... să vedem ce ești, murmură.
Făcu un pas înainte.
În clipa în care trupul îi atinse lumina, simți că întreaga lume se desprinde de el.
Pentru o fracțiune de secundă nu mai existară podeaua saivanului, pereții sau aerul din jur.
Nu simți că merge.
Nu simți nici că se prăbușește.
Era ca și cum ar fi fost suspendat într-un spațiu lipsit de direcție, în care propriul corp devenise deodată prea ușor.
Apoi totul reveni.
Piciorul i se afundă ușor într-un strat de frunze umede.
Adrian se dezechilibră și întinse instinctiv brațele, reușind să nu cadă.
Aerul îi umplu plămânii.
Era rece, proaspăt și încărcat cu miros de pământ, mușchi și vegetație.
Ridică privirea.
Se afla într-o pădure.
Copacii se înălțau deasupra lui, unii atât de groși încât ar fi fost nevoie de mai mulți oameni pentru a le cuprinde trunchiurile.
Ramurile se împleteau la mare înălțime, alcătuind o boltă neregulată prin care lumina pătrundea în fâșii subțiri.
Pământul era acoperit de frunze, rădăcini și plante pe care Adrian nu le recunoștea.
Unele aveau frunze lungi, cu margini aproape transparente. Altele creșteau în grupuri compacte, asemenea unor ferigi, dar cu forme neobișnuite.
Se întoarse imediat.
Portalul era acolo.
Plutea între doi copaci, la mică distanță de locul în care apăruse. Conturul său fragmentat pulsa în același ritm lent, iar în interior se putea vedea saivanul bunicilor.
Adrian făcu un pas spre el, doar pentru a se asigura că imaginea era reală.
Dincolo se distingea podeaua prăfuită și o parte din peretele de lemn.
Răsuflă ușurat.
Cel puțin avea o cale de întoarcere.
Scoase telefonul din buzunar.
Ecranul se aprinse.
Nu avea semnal.
Îl ridică puțin, aproape din obișnuință, apoi își dădu seama cât de ridicol era gestul.
Unde s-ar fi putut conecta?
Nici măcar nu știa unde se afla.
Privi din nou pădurea.
O parte din el îi spunea să se întoarcă imediat, să închidă ușa saivanului și să caute o explicație pentru tot ce se întâmpla.
Dar cealaltă parte, aceea care în ultimii ani fusese îngropată sub rutina zilelor petrecute la volan, simțea ceva ce aproape uitase.
Curiozitate.
O curiozitate atât de puternică încât, pentru prima dată după multă vreme, nu se mai gândea la problemele pe care le lăsase în urmă.
Se gândea numai la ceea ce avea în față.
— Doar puțin, își spuse. Mă uit în jur și mă întorc.
Alese o direcție în care copacii păreau mai rari și începu să înainteze.
Primii pași îi făcu încet.
Privea cu atenție fiecare rădăcină, fiecare tufă și fiecare porțiune de pământ pe care urma să calce.
Nu cunoștea terenul.
Și, mai important, nu știa ce putea trăi într-o asemenea pădure.
După câteva minute, se opri lângă un copac cu scoarță cenușie.
Pe trunchiul său creșteau niște formațiuni rotunjite, asemănătoare ciupercilor, dar cu suprafața netedă și lucioasă.
Adrian se aplecă să le privească.
Una dintre ele părea să reflecte lumina într-o nuanță albăstruie.
Întinse mâna, apoi se răzgândi.
Nu era tocmai o idee bună să atingă plante necunoscute într-un loc despre care nu știa absolut nimic.
Se îndreptă și continuă.
Pe măsură ce înainta, începu să observe că pădurea avea o liniște neobișnuită.
Nu era complet lipsită de sunete.
Frunzele foșneau.
Din când în când, undeva deasupra lui, se auzea câte un ciripit scurt.
Dar lipsea zgomotul continuu pe care îl asociase întotdeauna cu pădurile cunoscute.
Nici vântul nu părea să pătrundă prea mult printre copaci.
Adrian își privi mâinile.
Senzația pe care o avusese la trecerea prin portal nu dispăruse complet.
Sub piele simțea un freamăt discret, aproape imposibil de descris.
Nu îl durea nimic.
Nu avea amețeli.
Din contră, se simțea surprinzător de treaz.
Ca și cum toate simțurile i-ar fi fost mai atente decât de obicei.
Inspiră adânc.
— Interesant...
Nu apucă să continue.
Un zgomot puternic izbucni deasupra lui.
Aripile bătând brusc aerul îl făcură să tresară violent.
Se întoarse atât de repede încât aproape își pierdu echilibrul.
O siluetă întunecată se desprinse dintre ramuri și trecu în zbor la câțiva metri deasupra capului său.
Adrian făcu instinctiv un pas înapoi, ridicând brațul pentru a-și proteja fața.
Pasărea dispăru printre copaci.
Pentru câteva secunde, el rămase nemișcat.
Apoi expiră lung.
— Serios? murmură.
Se uită în direcția în care dispăruse pasărea și începu să râdă încet.
— M-am speriat de o pasăre...
Își trecu mâna peste frunte.
Abia atunci realiză cât de tensionat fusese de când trecuse prin portal.
Fiecare zgomot îl făcea să se pregătească pentru ceva necunoscut.
Fiecare umbră părea să ascundă un pericol.
Și totuși, până în acel moment, nu întâlnise nimic care să-i facă rău.
Se simți puțin mai relaxat.
Iar odată cu relaxarea veni și un sentiment nou.
Entuziasmul.
Nu mai era doar un om care descoperise ceva imposibil.
Era un om care pășise într-un loc necunoscut și avea șansa să-l exploreze.
Gândul îl făcu să zâmbească.
Continuă să meargă.
Timpul trecu fără să-și dea seama.
Poate douăzeci de minute.
Poate treizeci.
Adrian nu mai verificase telefonul.
Pădurea părea să se întindă la nesfârșit, dar fiecare porțiune de teren aducea ceva nou.
Un copac cu rădăcini ieșite la suprafață asemenea unor șerpi uriași.
O plantă cu frunze late, dispuse în spirală.
O piatră acoperită de un strat de mușchi atât de gros încât semăna cu o pernă verde.
Din când în când se oprea și privea în jur, încercând să rețină reperele.
Își dădea seama că se îndepărtase mai mult decât intenționase.
Ar fi trebuit să se întoarcă.
Dar curiozitatea îl împingea mereu încă puțin înainte.
Apoi auzi ceva.
La început, crezu că era un animal.
Un sunet scurt, răgușit, urmat de altul.
Se opri.
Ascultă.
Sunetele se repetară.
Nu semănau cu strigătele unei păsări.
Nici cu foșnetul frunzelor.
Avea impresia că cineva vorbea.
Adrian își ținu respirația.
Din față se auziră câteva zgomote aspre, despărțite de pauze scurte.
Apoi un râs.
Un râs ciudat, aproape gâjâit.
Pielea i se făcu de găină.
Nu era singur.
Pentru o clipă, ideea îl bucură.
Dacă existau oameni acolo, poate ar fi putut afla unde ajunsese.
Dar bucuria dispăru repede.
Ce fel de oameni ar fi putut trăi într-o pădure aflată dincolo de un cerc luminos apărut într-un saivan?
Și de ce vocile lor sunau atât de ciudat?
Se lăsă instinctiv mai jos.
Își încetini respirația și încercă să identifice direcția sunetelor.
Veneau din față, puțin spre stânga.
Adrian înaintă cu grijă.
Pășea pe porțiunile de pământ acoperite de mușchi, evitând crengile uscate care s-ar fi putut rupe sub greutatea lui.
După câțiva metri ajunse lângă un copac masiv.
Trunchiul era suficient de gros pentru a-l ascunde aproape complet.
Se lipi de scoarța aspră și ascultă.
Vocile erau acum mai clare.
Nu înțelegea niciun cuvânt.
Sunetele păreau alcătuite din silabe scurte și dure, rostite pe un ton când nervos, când batjocoritor.
Apoi auzi un zgomot de lovitură.
Un mârâit.
Și din nou râsul acela neplăcut.
Adrian se aplecă încet și privi dincolo de trunchi.
Ceea ce văzu îl făcu să înghețe.
La câțiva metri distanță, într-o mică deschidere dintre copaci, două creaturi se luptau pe pământ.
Nu erau oameni.
Adrian își dădu seama de asta imediat.
Aveau trupuri mici și cocoșate, cu brațe disproporționat de lungi și picioare subțiri.
Pielea lor era de un verde murdar, pătat pe alocuri cu nuanțe cenușii.
Capetele păreau prea mari pentru corpurile pe care le susțineau, iar urechile ascuțite ieșeau în lateral.
Una dintre creaturi o apucase pe cealaltă de umăr și încerca să o împingă la pământ.
Cealaltă se zbătea, scoțând sunete răgușite și încercând să lovească cu brațele.
Mișcările lor erau rapide și dezordonate.
Purtau niște zdrențe care semănau cu saci vechi, rupți și legați în jurul taliei cu bucăți de sfoară.
Picioarele le erau goale și acoperite de noroi.
Adrian simți cum i se strânge stomacul.
Mintea îi căuta cu disperare o explicație.
Poate erau oameni deghizați.
Poate era o farsă.
Poate că lumina portalului îi afectase percepția.
Dar cu cât le privea mai atent, cu atât devenea mai limpede că nu exista nicio explicație obișnuită.
Una dintre creaturi își dezveli dinții într-un rânjet agresiv.
Erau mici, neregulați și ascuțiți.
Adrian simți un fior rece coborându-i pe șira spinării.
Cunoștea asemenea creaturi.
Nu din realitate.
Din filme.
Din jocuri.
Din poveștile fantastice pe care le întâlnise de-a lungul vieții.
Goblini.
Acesta era singurul cuvânt care îi venea în minte.
— Nu se poate... șopti aproape fără glas.
Își mută privirea puțin spre dreapta.
Între doi copaci era întinsă o liană, legată într-un mod care nu părea deloc întâmplător.
La unul dintre capete se afla un mecanism rudimentar, făcut din crengi și bucăți de lemn.
O capcană.
Adrian înțelese că cele două creaturi nu erau doar niște animale ciudate.
Puteau construi lucruri.
Puteau folosi unelte.
Și, judecând după felul în care se certau, aveau propriul lor mod de a comunica.
Încercă să se retragă puțin, pentru a nu fi observat.
Sub talpa lui se rupse o crenguță.
Sunetul fu scurt.
Dar în liniștea pădurii păru asurzitor.
Cele două creaturi încetară să se mai lupte.
În aceeași clipă, își întoarseră capetele spre copacul în spatele căruia se ascundea Adrian.
El încremeni.
Pentru o secundă, nimeni nu se mișcă.
Apoi una dintre creaturi scoase un sunet ascuțit.
Cealaltă se ridică brusc.
Privirile lor erau îndreptate spre el.
Îl văzuseră.
Adrian nu mai stătu să gândească.
Se întoarse și fugi.
Primii pași fură stângaci, aproape împiedicați, dar adrenalina îi puse repede corpul în mișcare.
Crengile îi loveau brațele.
Frunzele îi biciuiau fața.
Pământul umed aluneca sub încălțăminte, obligându-l să-și schimbe mereu direcția.
Nu se uită înapoi.
Nu voia să știe dacă acele creaturi îl urmăreau.
Din spate i se păru că aude un strigăt.
Apoi altul.
Nu putea spune dacă veneau de la goblini sau dacă propria frică îi transforma zgomotele pădurii în amenințări.
Alergă mai repede.
Respirația îi deveni greoaie.
Inima îi bătea atât de puternic încât îi simțea pulsațiile în tâmple.
Trecu printre doi copaci, sări peste o rădăcină și aproape căzu când piciorul îi alunecă pe o porțiune de pământ umed.
Se redresă în ultima clipă.
Nu se opri.
În minte avea un singur gând.
Portalul.
Trebuia să ajungă la portal.
Dar pădurea părea acum complet diferită.
Copacii se asemănau între ei.
Potecile abia vizibile se pierdeau printre tufe.
Adrian încercă să recunoască locurile pe lângă care trecuse.
Copacul cu scoarță cenușie.
Rădăcinile uriașe.
Piatra acoperită de mușchi.
Pentru câteva clipe se temu că se rătăcise.
Apoi, printre trunchiuri, zări o lumină.
O strălucire albăstruie, familiară, care pulsa într-un ritm lent.
Portalul.
Simți un val de ușurare atât de puternic încât aproape îi slăbiră genunchii.
Își adună ultimele puteri și alergă direct spre el.
Nu încetini.
Nu verifică ce se afla în spatele său.
Se aruncă prin cercul luminos.
Pentru o fracțiune de secundă, lumea dispăru.
Aerul, copacii, lumina pădurii.
Totul se rupse într-o senzație amețitoare de gol.
Apoi pământul tare îl lovi.
Adrian căzu pe podeaua saivanului, rostogolindu-se într-un nor de praf.
Scoase un geamăt și rămase întins.
Respira greu.
Pieptul i se ridica și cobora rapid, iar mâinile îi tremurau fără să le poată controla.
Pentru câteva secunde nu îndrăzni să se miște.
Ascultă.
Niciun strigăt.
Niciun zgomot de pași.
Doar liniștea familiară a gospodăriei.
Întoarse încet capul.
Portalul continua să pulseze în spatele lui.
Dincolo de cerc se vedea aceeași pădure.
Aceiași copaci.
Aceeași lumină stranie.
Adrian se ridică într-un cot și privi îndelung spre deschiderea luminoasă.
Nu fusese un vis.
Nu își imaginase nimic.
Undeva, dincolo de acel cerc, exista o lume în care trăiau creaturi pe care le considerase până atunci personaje de ficțiune.
O lume în care pădurile ascundeau capcane.
O lume în care doi goblini se puteau certa și lupta la numai câțiva metri de un om venit din București.
Se lăsă din nou pe spate.
Închise ochii.
Respirația începu să i se liniștească.
Frica era încă prezentă, dar, pe măsură ce inima își recăpăta ritmul normal, în locul ei apăru treptat altceva.
O curiozitate și mai puternică decât înainte.
Deschise ochii și privi tavanul vechi al saivanului.
Cu numai o zi în urmă, cea mai mare schimbare din viața lui fusese faptul că părăsise Bucureștiul pentru a se muta în casa bunicilor.
Acum, întins pe podeaua prăfuită a unei anexe gospodărești, tocmai descoperise că lumea era mult mai mare decât crezuse vreodată.
Și, poate, mult mai periculoasă.
Își întoarse privirea spre portal.
Ar fi trebuit să fie îngrozit.
Ar fi trebuit să închidă ușa și să nu se mai apropie niciodată de acel loc.
Dar, spre propria surprindere, un zâmbet îi apăru încet pe față.
Nu pentru că nu îi mai era frică.
Ci pentru că, pentru prima dată după ani întregi, simțea că trăiește cu adevărat.
Iar dincolo de cercul luminos exista o întreagă lume pe care încă nu o cunoștea.
O pasăre.
O siluetă închisă la culoare se desprinse de pe o creangă și își luă zborul, bătând din aripi zgomotos.
—
Adrian rămase nemișcat o clipă.
Apoi… expiră.
Un zâmbet scurt îi apăru pe față.
—
„Serios…” murmură încet.
Adrian înțepeni.
Creaturile își ridicară capetele în același timp.
Îl văzuseră.
—
Nu mai gândi.
Se întoarse și fugi.
Crengile îi loveau brațele, pământul îi aluneca sub pași, dar nu se opri.
Nu îndrăzni să se uite înapoi.
—
Lumina apăru printre copaci.
Portalul.
—
Alergă direct spre el.
Fără ezitare.
—
Lumea se rupse pentru o clipă.
—
Și apoi…
căzu.
—
Pământul tare îl lovi.
Praful se ridică.
Saivanul.
—
Respira greu.
Inima îi bătea haotic.
Corpul îi tremura.
—
Rămase întins, fără să se miște.
—
Nu fusese un vis.
—
Portalul pulsa în spatele lui.
Se relaxă.
Chiar râse ușor.
Se speriase de o pasăre.
—
Își dădu seama atunci cât de tensionat era.
Și, pentru prima dată de când intrase, simți ceva diferit.
Nu frică.
Ci… entuziasm.
—
Continuă să meargă.
—
Timpul trecu fără să-și dea seama.
Poate douăzeci de minute. Poate treizeci.
Pădurea nu se schimba prea mult, dar fiecare pas aducea ceva nou.
Un copac mai ciudat. O plantă necunoscută. O formă diferită.
—
Simțea în continuare acea senzație în corp.
Nu durere.
Nu disconfort.
Ci… ceva activ.
Ca un freamăt ușor sub piele.
—
Se opri din nou.
De data asta… nu din cauza unui sunet obișnuit.
—
Voci.
—
Încremeni.
—
Nu erau păsări.
Nu era vânt.
Nu era ceva natural.
—
Erau… cuvinte.
📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.
Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.
🎥 Ți-a plăcut capitolul?
Spune-ne părerea ta pe TikTok:
@strabuniicodulportilor
Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?
Lasă un comentariu pe TikTok.
Poate ideea ta va deveni parte din poveste.
☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:
Fiecare susținere deschide un nou portal.