Capitolul 2: Curtea
Poarta scârțâi prelung când Adrian o împinse.
Sunetul răsună în liniștea după-amiezii, ascuțit și neașteptat de puternic. Balamalele ruginite protestară sub greutatea lemnului, iar poarta se mișcă anevoie, de parcă s-ar fi împotrivit celui care o deranja după atâta vreme.
Adrian se opri pentru o clipă.
Cunoștea sunetul acela.
Îl auzise de sute, poate de mii de ori în copilărie. Dimineața, când bunicul pleca la câmp. La prânz, când animalele erau aduse în gospodărie. Seara, când poarta se închidea după ultima treabă a zilei.
Pe atunci, nici măcar nu îl băga în seamă.
Acum însă, scârțâitul acela îi trezea amintiri pe care le crezuse uitate.
Nu era doar zgomotul lemnului mișcat în balamale vechi.
Era un sunet dintr-o lume care nu mai exista.
Împinse poarta suficient cât să poată trece, apoi păși în curte.
Se opri aproape imediat.
În fața lui se întindea gospodăria bunicilor, locul unde petrecuse atâtea veri încât, în amintirile sale, toate păreau să se fi contopit într-una singură, lungă și nesfârșită.
Totul îi era cunoscut.
Și totuși, aproape nimic nu mai părea la fel.
Poteca ce străbătea curtea abia se mai distingea printre firele de iarbă crescute la întâmplare. Pământul era uscat în unele locuri, iar în altele buruienile își făcuseră loc acolo unde odinioară nu li s-ar fi permis să crească.
Adrian își amintea cât de mult țineau bunicii la gospodărie.
Nu era o curte luxoasă și nici nu fusese vreodată. Dar fiecare lucru avea locul lui, fiecare clădire avea un rost, iar fiecare dimineață începea cu treburi care nu puteau fi amânate.
Acum, în locul vocilor și al zgomotelor familiare, se auzea doar vântul.
Își întoarse privirea spre stânga.
Acolo se afla saivanul mare.
Construcția era așezată aproape de gard, exact unde o ținea minte. Acoperișul îmbătrânise, iar scândurile purtau urmele anilor, însă forma sa îi trezi imediat o mulțime de amintiri.
Acolo fuseseră ținute animalele.
Măgarul, caprele și, din când în când, câte o oaie care ajungea în gospodărie.
Adrian se apropie câțiva pași.
Parcă putea auzi din nou tropotul copitelor și foșnetul paielor mișcate de animale. Își amintea mirosul specific al saivanului, amestecul de fân, pământ și căldură animală, atât de firesc pentru copilul care fusese cândva.
Iarna, bunicii țineau caprele aproape de casă.
De obicei nu erau multe, una sau două, suficiente pentru nevoile gospodăriei. Le îngrijeau cu atenție, le hrăneau și se asigurau că aveau adăpost împotriva frigului.
Primăvara, odată cu încălzirea vremii, animalele erau duse la turmă, împreună cu cele ale celorlalți săteni.
Acolo, printre capre, oi, țapi și berbeci, viața își urma cursul firesc.
Iar când venea vremea, apăreau puii.
De cele mai multe ori, până când Adrian ajungea în vacanță, iezii și mieii erau deja născuți.
Își aminti unul dintre ei, un ied mic și neastâmpărat, care părea hotărât să nu stea niciodată locului.
Copil fiind, îl urmărea prin curte cu brațele întinse, încercând să-l prindă.
Iedul sărea într-o parte, apoi în cealaltă, își pierdea uneori echilibrul pe picioarele subțiri și o lua din nou la fugă, de parcă întreaga lume ar fi fost o joacă fără sfârșit.
Adrian râdea până îl dureau obrajii.
Uneori reușea să-l prindă și îl ținea câteva clipe în brațe, simțindu-i trupul cald și bătăile rapide ale inimii.
Apoi îl lăsa jos, iar animalul fugea din nou, fără să pară deranjat de scurta captivitate.
Dar copilăria la țară nu însemnase numai joacă.
Existau și lucruri pe care le înțelegea, deși nu îi plăceau.
Mai ales în apropierea Paștelui.
Atunci, tradiția gospodăriei cerea ca unul dintre iezi sau miei să fie sacrificat pentru masa de sărbătoare.
Pentru bunici, era un obicei firesc, moștenit din generație în generație. Animalele erau crescute pentru hrană, pentru lapte și pentru celelalte nevoi ale familiei.
Adrian înțelegea asta chiar și atunci când era mic.
Dar înțelegerea nu făcea despărțirea mai ușoară.
Își amintea cum evita uneori să privească spre locul unde se făceau pregătirile. Cum îi părea rău după animalele cu care se jucase și cum încerca să împace în mintea sa bucuria sărbătorii cu tristețea pierderii lor.
Era una dintre primele lecții despre viață pe care le învățase fără să-și dea seama.
La țară, viața și moartea nu erau ascunse în spatele unor ziduri.
Făceau parte din aceeași lume.
Adrian privi din nou saivanul.
Acum nu mai era niciun animal acolo.
Nicio mișcare.
Niciun behăit nerăbdător.
Doar o construcție veche, în care vântul pătrundea printre scânduri.
---
De cealaltă parte a curții, spre dreapta, se afla saivanul de scule.
Acesta fusese folosit pentru unelte și diferite lucruri necesare gospodăriei. În partea din față avea două uși mici, fiecare ducând într-un spațiu separat.
Una era pentru găini.
Cealaltă pentru gâște și rațe.
Adrian zâmbi fără să vrea.
Dacă exista ceva ce nu putea uita, era gălăgia acelor dimineți.
Bunicii se trezeau întotdeauna înaintea lui.
Când ieșea din casă, de cele mai multe ori treburile erau deja începute. Se auzeau gălețile mișcate prin curte, pașii grăbiți și glasurile celor doi, care discutau despre ce aveau de făcut în ziua respectivă.
Mai întâi venea hrănirea păsărilor.
Bunicul sau bunica aducea apă proaspătă, apoi câteva mâini de grâu.
Boabele erau aruncate pe pământ, iar păsările se repezeau asupra lor cu o nerăbdare aproape comică.
Găinile ciuguleau grăbite, împingându-se unele pe altele.
Rațele înaintau legănat, scoțând sunetele lor nazale, în timp ce gâștele, mai impunătoare, își făceau loc fără prea multă delicatețe.
Pentru Adrian, spectacolul acela era fascinant.
Se așeza uneori deoparte și le privea minute întregi.
După ce mâncau, bunicii deschideau portița.
Și începea adevărata libertate.
Păsările ieșeau una după alta din curte, răspândindu-se pe drum și pe terenurile din apropiere.
Unele se opreau să caute hrană prin iarbă. Altele se îndepărtau încet, până când dispăreau din vedere.
La început, Adrian se mirase.
Cum puteau bunicii să le lase să plece?
Dacă nu se mai întorceau?
Dar bunicii nu păreau deloc îngrijorați.
Știau ceva ce copilul avea să înțeleagă abia după ce urmărise de mai multe ori aceeași întâmplare.
Spre seară, când soarele începea să coboare peste deal, păsările se întorceau.
Uneori apăreau mai întâi găinile, alergând grăbite spre curte. Alteori se auzeau gâștele de la distanță, anunțându-și sosirea cu o gălăgie imposibil de ignorat.
Intrau în gospodărie de parcă ar fi cunoscut fiecare pas al drumului.
Primeau din nou hrană și apă, apoi erau îndrumate spre adăpost.
Iar acolo se petrecea lucrul care îl uimise întotdeauna pe Adrian.
Fără să le explice cineva unde trebuiau să meargă, păsările se despărțeau.
Găinile intrau în spațiul lor.
Gâștele și rațele se îndreptau spre celălalt.
Nu exista confuzie.
Nu era nevoie de strigăte sau de cineva care să le împingă pe fiecare în direcția potrivită.
Totul se desfășura după o ordine pe care animalele păreau să o cunoască instinctiv.
Adrian își amintea că stătuse de multe ori în fața celor două uși, încercând să înțeleagă cum era posibil.
Acum, ușile erau închise.
Iar dincolo de ele nu se mai auzea nimic.
---
Își continuă drumul pe poteca îngustă care ducea spre casă.
Clădirea principală se ridica în fața lui, păstrând încă aerul gospodăriei de altădată.
Avea două camere.
Nu era o casă mare după standardele orașului, dar pentru Adrian, în copilărie, fusese mai mult decât suficientă.
Acolo petrecuse serile împreună cu bunicii.
Acolo dormise.
Acolo descoperise, în fața televizorului, o lume care părea atunci mult mai îndepărtată decât era în realitate.
Își amintea serile în care toți se adunau înăuntru.
Televizorul era pornit, iar pe ecran începea telejurnalul.
Bunicii urmăreau știrile cu atenție, comentând din când în când câte un eveniment sau schimbând câteva vorbe despre oamenii și locurile despre care se vorbea.
Pentru Adrian, multe dintre acele subiecte nu aveau prea mult sens.
Dar îi plăcea să stea acolo.
Să audă vocile cunoscute.
Să simtă că ziua se încheiase și că, pentru câteva ore, nimeni nu mai avea nimic urgent de făcut.
Nu existau telefoane inteligente care să lumineze fețele tuturor.
Nu existau notificări la fiecare câteva minute.
Doar o familie, un televizor și liniștea unei seri de vară.
Diminețile de weekend aveau însă o importanță cu totul specială.
Atunci, Adrian se trezea devreme.
Nu pentru muncă.
Nu pentru a ajuta în gospodărie.
Ci pentru desenele animate.
Programul pentru copii dura doar aproximativ o jumătate de oră, iar dacă îl rata, nu avea cum să-l vadă din nou atunci când voia el.
Așa că se ridica din pat cu o hotărâre pe care rareori o arăta în alte dimineți.
Se așeza în fața televizorului și urmărea fiecare minut cu atenție.
O jumătate de oră.
Atât avea.
Și, tocmai pentru că era atât de puțin, timpul acela i se părea prețios.
Adrian privi fereastra casei.
Cât de diferită devenise lumea.
Acum putea vedea aproape orice film sau desen animat, la orice oră, pe un dispozitiv pe care îl purta în buzunar.
Și totuși, nimic nu îi mai aducea bucuria aceea simplă de a aștepta o săptămână întreagă pentru treizeci de minute în fața televizorului.
---
În stânga casei principale se afla sala, o altă construcție împărțită în două camere.
Mai în spate, spre dreapta, erau încă două încăperi, fiecare cu rostul ei.
Una era folosită pentru gătit.
Acolo, bunicii pregăteau mâncarea și se ocupau de o bună parte dintre treburile gospodăriei.
Sub acea încăpere se afla beciul.
Adrian își amintea foarte bine senzația pe care o avea când cobora acolo.
Aerul devenea imediat mai rece, chiar și în cele mai fierbinți zile de vară.
Lumina pătrundea cu greu, iar mirosul de pământ umed se amesteca cu cel al borcanelor de conserve și al proviziilor păstrate pentru lunile reci.
Pe rafturi se aflau borcane așezate cu grijă, unele pline cu murături, altele cu preparate făcute în gospodărie.
Era un loc care îi trezea o curiozitate aparte.
De fiecare dată când cobora, avea impresia că pătrunde într-o încăpere ascunsă de restul lumii.
Cealaltă încăpere era folosită pentru depozitare.
Acolo se păstrau făina, brânza, legumele și alte alimente necesare familiei.
Totul avea locul său.
Nimic nu era aruncat la întâmplare.
Bunicii știau cât de multă muncă se ascundea în spatele fiecărui lucru și nu își permiteau să risipească nimic.
Adrian înțelegea acum mai bine decât în copilărie valoarea acelei ordini.
Pe atunci i se păruse firească.
Astăzi, după atâția ani petrecuți în agitația orașului, îi părea aproape o formă de înțelepciune.
---
Dincolo de clădiri se întindea via.
Adrian se îndreptă spre ea, ocolind porțiunile de pământ pe care crescuseră buruieni.
Vița-de-vie era unul dintre lucrurile pe care și le amintea cu cea mai mare plăcere.
Bunicii cultivau două feluri de struguri.
Unii albi.
Alții negri.
Cei albi aveau boabe dulci și parfumate, cu un gust care părea să păstreze în el toată căldura verii.
Cei negri erau și mai intenși.
Aveau o aromă puternică și o culoare atât de bogată, încât, atunci când strivea boabele între degete, sucul îi păta imediat pielea.
Își amintea cum încerca uneori să își curețe mâinile, frecându-le una de alta, fără prea mult succes.
Bunicii foloseau denumiri populare pentru soiurile pe care le cultivau.
Unuia îi spuneau „ananas”.
Numele celuilalt se pierduse undeva printre amintirile copilăriei.
Dar gustul rămăsese.
Dacă închidea ochii, aproape că îl putea simți din nou.
Dulceața boabelor coapte.
Pielița care se spărgea între dinți.
Aroma care îi rămânea pe limbă mult după ce termina de mâncat.
Adrian se opri lângă vie.
Privi rândurile de viță, apoi se întoarse încet spre restul gospodăriei.
Saivanele.
Casa.
Sala.
Încăperile din spate.
Curtea.
Toate erau acolo.
Dar oamenii care dăduseră viață acelui loc nu mai erau.
Nici animalele.
Nici vocile.
Nici zgomotul găleților, nici pașii grăbiți ai bunicilor și nici râsetele copilului care alergase cândva printre clădiri.
Doar vântul mișca frunzele.
Dintr-un copac se auzi ciripitul unor vrăbii.
Mai departe, câteva ciori își răspunseră prin strigăte răgușite.
Iar undeva, în depărtare, răsună chemarea unui cuc.
Era viață, desigur.
Dar nu viața pe care o cunoscuse el.
Curtea bunicilor fusese cândva un loc plin de mișcare, muncă și glasuri.
Acum părea că așteaptă ceva.
Sau pe cineva.
Adrian simți un nod în gât.
Pentru prima dată de când ajunsese, înțelese cu adevărat că întoarcerea nu avea să-i redea copilăria.
Locurile puteau rămâne.
Oamenii, nu.
---
Seara coborî încet peste deal.
Umbrele clădirilor se lungiră prin curte, iar ultimele raze ale soarelui se stinseră dincolo de câmpurile din depărtare.
Adrian intră în casă.
Aerul dinăuntru avea mirosul specific al unei locuințe închise mult timp: lemn vechi, praf și o urmă slabă de umezeală.
Deschise o fereastră pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă.
Nu avea energia necesară pentru a începe curățenia sau pentru a cerceta fiecare încăpere.
Drumul fusese lung, iar amintirile zilei îl obosiseră mai mult decât s-ar fi așteptat.
Își pregăti un loc unde să doarmă, folosind lucrurile pe care le avea la îndemână.
Apoi se așeză.
Nu porni televizorul.
Nu căută nimic pe telefon.
Nu simțea nevoia să umple liniștea cu vreun zgomot.
Rămase o vreme ascultând.
Din când în când, vântul atingea acoperișul sau făcea câte o scândură să trosnească.
Sunetele acelea îi erau familiare.
Și totuși, casa părea mai mare acum, când era singur în ea.
La un moment dat, stinse lumina și se întinse.
Se gândi la bunici.
La zilele de vară.
La lucrurile pe care ar fi vrut să le mai întrebe și la poveștile pe care nu avusese răbdarea să le asculte până la capăt.
Apoi, încet, somnul îl cuprinse.
---
Dimineața veni înainte ca soarele să urce bine deasupra dealului.
Adrian deschise ochii și rămase câteva clipe nemișcat, încercând să-și amintească unde se afla.
Tavanul nu era cel al locuinței sale din București.
Aerul avea alt miros.
Iar dincolo de fereastră nu se auzeau motoare și claxoane.
Își aminti.
Era acasă.
Sau, mai bine spus, în casa bunicilor.
Se ridică, se îmbrăcă și ieși afară.
Aerul dimineții era răcoros, iar lumina palidă îmbrăca gospodăria într-o nuanță cenușie.
Curtea părea nemișcată.
Adrian coborî treptele și făcu câțiva pași pe potecă.
Privi spre saivanul animalelor.
Apoi spre casă.
Spre vie.
Totul era exact așa cum îl lăsase cu o seară înainte.
Și totuși, ceva îl neliniștea.
La început, puse senzația pe seama oboselii și a faptului că dormise într-un loc în care nu mai petrecuse o noapte de ani întregi.
Poate că amintirile îl tulburaseră.
Poate că liniștea, după atâta timp petrecut în București, era pur și simplu prea neobișnuită.
Încercă să ignore senzația.
Dar aceasta nu dispăru.
Dimpotrivă.
Cu cât rămânea mai mult în curte, cu atât devenea mai conștient de ea.
Nu era frică.
Cel puțin, nu încă.
Era mai degrabă impresia că uitase ceva important.
Că undeva, foarte aproape, exista un lucru pe care ar fi trebuit să-l observe.
Privirea îi alunecă spre partea dreaptă a curții.
Spre saivanul de scule.
Se opri.
Nu știa de ce tocmai acolo.
Nu auzise nimic.
Nu văzuse vreo mișcare.
Și totuși, pentru o clipă, avu senzația limpede că trebuia să se apropie de acea clădire.
Își încruntă sprâncenele.
— Ce-i cu mine? șopti.
Își trecu o mână peste față, apoi privi din nou spre ușa saivanului.
Senzația persista.
Nu era un gând formulat în cuvinte.
Nu era nici măcar o curiozitate obișnuită.
Era ceva mai greu de explicat.
Ca o chemare pe care nu o auzea cu urechile, dar pe care o simțea undeva în adâncul pieptului.
Adrian porni spre saivan.
La început, merse normal.
Apoi își încetini pașii.
Cu fiecare metru parcurs, aerul părea să devină mai greu.
Nu era neapărat mai cald sau mai rece.
Era doar diferit.
Ca înaintea unei furtuni, când atmosfera se schimbă fără ca omul să poată spune exact de ce.
Ajunse în fața ușii.
Lemnul vechi era întunecat de vreme.
Întinse mâna spre clanță, dar se opri înainte să o atingă.
Pentru o clipă, avu impulsul absurd de a se întoarce.
Să meargă în casă.
Să-și pregătească ceva de mâncare și să înceapă curățenia, așa cum ar fi făcut orice om normal în prima dimineață petrecută într-o gospodărie părăsită.
Dar mâna îi rămase întinsă.
Ceva îl făcea să continue.
Inspiră adânc.
Apăsă clanța.
Și deschise ușa.
---
La început, mintea refuză să înțeleagă ceea ce vedea.
Adrian rămase în prag, cu mâna încă pe clanță.
În interiorul saivanului, printre uneltele vechi, obiectele uitate și praful adunat de-a lungul anilor, exista ceva ce nu avea nicio legătură cu lumea pe care o cunoștea.
Un cerc.
Sau, mai exact, ceva care semăna cu un cerc.
Conturul său nu era complet.
Părea rupt în mai multe locuri, ca și cum o forță nevăzută ar fi încercat să desfacă o formă care, în mod normal, ar fi trebuit să fie perfectă.
Fragmentele luminoase nu cădeau și nu se desprindeau.
Rămâneau suspendate, alcătuind împreună o structură imposibilă.
O lumină albăstruie străbătea marginile cercului, uneori palidă, alteori atât de intensă încât scotea la iveală fiecare crăpătură a scândurilor din jur.
Lumina pulsa.
Nu constant.
Nu asemenea unui bec care pâlpâie înainte să se stingă.
Avea un ritm.
O bătaie lentă, profundă, care îi amintea lui Adrian de o inimă.
Cu fiecare pulsație, aerul din jurul cercului părea să se deformeze ușor.
Marginile obiectelor din apropiere deveneau neclare, apoi reveneau la normal.
Adrian clipi de câteva ori.
Își frecă ochii cu mâna liberă.
Imaginea nu dispăru.
Cercul continua să plutească în interiorul saivanului.
Lumina sa se răsfrângea peste pereții vechi, transformând încăperea într-un loc străin.
Adrian simți cum i se usucă gura.
Încercă să găsească o explicație.
Poate era un dispozitiv.
Poate cineva intrase în gospodărie înaintea lui.
Poate că lumina venea dintr-o sursă ascunsă, iar oboseala îl făcea să interpreteze greșit ceea ce vedea.
Dar niciuna dintre explicații nu rezista mai mult de câteva secunde.
Nu existau cabluri.
Nu se vedea vreun mecanism care să susțină cercul.
Și, mai ales, aerul însuși părea să reacționeze la prezența lui.
Adrian își ținu respirația.
Nu auzea vreun sunet propriu-zis.
Totuși, simțea o vibrație.
Una atât de fină încât nu putea spune dacă venea din podea, din pereți sau din propriul corp.
Era ca un vuiet aflat dincolo de limita auzului.
Ca și cum ceva uriaș ar fi funcționat într-un loc pe care ochii săi nu îl puteau vedea.
Făcu instinctiv un pas înapoi.
Inima îi bătea tot mai repede.
Ar fi trebuit să fugă.
Orice instinct de conservare îi spunea că ceea ce se afla în fața lui era imposibil și, tocmai de aceea, potențial periculos.
Dar, în același timp, simțea o atracție greu de stăpânit.
Nu era simplă curiozitate.
Era mai profundă.
Ca senzația pe care o ai atunci când auzi o melodie cunoscută, dar nu îți poți aminti unde ai ascultat-o prima dată.
Sau când ajungi într-un loc în care nu ai mai fost niciodată și totuși ai impresia că îl recunoști.
Adrian privi cercul luminos.
Nu știa ce reprezenta.
Nu știa cum ajunsese acolo.
Nu știa dacă era un lucru creat de oameni sau dacă aparținea unei realități despre care nu auzise niciodată.
Dar un adevăr devenea imposibil de ignorat.
Ceea ce vedea nu putea exista.
Nu în saivanul bunicilor.
Nu în satul acela liniștit din Teleorman.
Nu în lumea pe care o cunoscuse până atunci.
Și totuși, exista.
Lumina albăstruie pulsă din nou.
Pentru o clipă, Adrian avu senzația că ceva din interiorul cercului îi răspunde.
Nu prin cuvinte.
Nu printr-un gest.
Ci prin simpla sa prezență.
Își dădu seama că frica nu dispăruse.
Era încă acolo, puternică și rece.
Dar sub ea exista altceva.
Un sentiment pe care nu îl putea explica.
Un sentiment care îl tulbura mai mult decât cercul însuși.
Oricât de imposibil părea lucrul acela, Adrian nu avea senzația că se afla în fața unui străin.
Avea senzația că se afla în fața a ceva care îl așteptase.
📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.
Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.
🎥 Ți-a plăcut capitolul?
Spune-ne părerea ta pe TikTok:
@strabuniicodulportilor
Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?
Lasă un comentariu pe TikTok.
Poate ideea ta va deveni parte din poveste.
☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:
Fiecare susținere deschide un nou portal.