Capitolul 1: Întoarecerea
Ploaia cădea mărunt peste București, acoperind parbrizele mașinilor cu o peliculă subțire de apă. Luminile orașului se întindeau pe asfaltul ud în dâre tremurătoare de galben, roșu și alb, în timp ce ștergătoarele se mișcau monoton, de la stânga la dreapta.
Adrian ajunsese să cunoască ritmul acela aproape la fel de bine ca propria respirație.
Dincolo de geam, orașul continua să trăiască.
Mașinile înaintau cu dificultate prin traficul aglomerat. Claxoanele izbucneau din toate direcțiile, uneori prelung, alteori scurt și nervos. Oamenii traversau grăbiți, cu umerii ridicați și privirile coborâte spre telefoane, în timp ce reclamele luminoase se reflectau în bălțile adunate de-a lungul trotuarelor.
Pentru cei mai mulți, era doar o altă seară obișnuită.
Pentru Adrian, însă, era încă una dintre nenumăratele seri pe care nu le mai putea deosebi între ele.
Ținea mâinile pe volan și urmărea aproape mecanic stopurile mașinii din față. Nu se grăbea nicăieri. Nu avea vreun motiv să ajungă mai repede. De fapt, în ultima vreme începuse să se întrebe dacă mai avea vreun motiv să continue să facă ceea ce făcea.
Nu era obosit în sensul obișnuit al cuvântului.
Oboseala o cunoștea bine. Era senzația care îi apăsa pleoapele după o zi lungă, durerea surdă din spate după prea multe ore petrecute pe scaun sau nevoia de a dormi până târziu într-o dimineață liberă.
Ceea ce simțea acum era altceva.
Un gol.
Nu apăruse dintr-odată. Crescuse încet, aproape neobservat, până când ajunsese să ocupe fiecare colț al existenței sale.
Diminețile începeau la fel. Se trezea, se pregătea, urca în mașină și pornea la drum. Orele treceau printre intersecții, semafoare, pasageri și străzi pe care le-ar fi putut parcurge cu ochii închiși. Seara se întorcea acasă, mânca ceva, se culca și, a doua zi, totul începea din nou.
Aceleași drumuri.
Aceleași conversații fără importanță.
Aceleași fețe grăbite.
Uneori avea impresia că orașul întreg era prins într-un mecanism uriaș, în care fiecare om reprezenta o rotiță obligată să se învârtă la nesfârșit.
Iar el era una dintre acele rotițe.
Își ridică privirea spre oglinda retrovizoare și își cercetă pentru o clipă chipul reflectat în sticla întunecată.
Avea o constituție solidă, aproximativ un metru și șaptezeci și cinci de centimetri înălțime și cântărea în jur de o sută de kilograme. Anii petrecuți la volan, mesele luate în grabă și lipsa mișcării își lăsaseră urmele asupra lui.
Nu era genul de om care să atragă imediat atenția într-o mulțime. Avea înfățișarea unui bărbat obișnuit, dintre aceia pe lângă care treci pe stradă fără să te întrebi vreodată cine sunt sau ce povești ascund.
Doar ochii aveau ceva aparte.
Culoarea lor era greu de definit. Uneori păreau verzi, mai ales în lumina caldă a soarelui. Alteori, sub cerul cenușiu sau în lumina rece a dimineții, căpătau o nuanță albăstruie.
În seara aceea nu păreau nici verzi, nici albaștri.
Păreau lipsiți de strălucire.
Adrian își coborî privirea.
— Ce naiba fac eu cu viața mea? murmură, atât de încet încât propriile cuvinte abia se auziră peste zgomotul motorului.
Nu aștepta un răspuns.
Știa că nu avea să primească unul.
---
Cu câteva luni în urmă, telefonul sunase într-un moment la fel de obișnuit.
Își amintea că privise ecranul fără să bănuiască nimic deosebit. Răspunsese, iar vocea de la celălalt capăt îi adusese vestea pe care, undeva în adâncul sufletului, știa că avea să o primească într-o zi.
Ultimul dintre bunicii săi murise.
Nu fusese o moarte neașteptată. Vârsta înaintată și trecerea anilor îl pregătiseră, cel puțin în aparență, pentru acel moment.
Dar una era să știi că un om drag nu va trăi pentru totdeauna și cu totul altceva să afli că nu îl vei mai vedea niciodată.
După încheierea convorbirii, Adrian rămăsese mult timp nemișcat.
Nu plânsese imediat.
Se gândise, în schimb, la lucruri mărunte.
La o voce pe care nu avea să o mai audă.
La o curte în care alergase desculț.
La diminețile în care se trezea înainte ca soarele să încălzească bine pământul.
La mirosul de iarbă, de fân și de lemn vechi.
Și, mai ales, la casa de pe deal.
Casa bunicilor.
O casă bătrânească, ridicată într-un sat din județul Teleorman, într-un loc unde verile copilăriei sale păruseră cândva nesfârșite.
După moartea ultimului bunic, casa îi rămăsese lui.
De atunci, gândul la ea revenea tot mai des.
La început, doar pentru câteva clipe, înainte de culcare. Apoi în timpul zilei, când aștepta la semafor sau conducea pe câte o stradă mai liniștită.
Își imagina poarta veche, curtea și dealul de pe care putea privi peste sat.
Nu mai fusese acolo de ani buni.
Viața îl purtase în alte direcții. Apăruseră obligații, responsabilități și lucruri care, la momentul respectiv, păruseră întotdeauna mai urgente.
Își spusese de nenumărate ori că va merge într-o zi.
Într-un weekend.
Într-o vacanță.
Când va avea mai mult timp.
Numai că timpul acela nu părea să vină niciodată.
---
Semaforul din față se schimbă în verde.
Mașinile porniră una după alta, dar Adrian rămase nemișcat o fracțiune de secundă, până când un claxon scurt îl readuse la realitate.
Apăsă accelerația și înaintă.
Câteva străzi mai departe, observă un loc liber lângă trotuar. Reduse viteza, semnaliză și trase pe dreapta.
Lăsă motorul pornit.
Privi prin parbriz la ploaia care continua să cadă, apoi la oamenii care treceau grăbiți pe lângă mașină.
Pentru o clipă, îi veni să râdă.
Toată lumea părea să știe încotro se îndreaptă.
El nu mai știa.
Opri motorul.
Zgomotul constant dispăru, lăsând în urmă doar ploaia care lovea ușor plafonul.
Adrian se lăsă pe spate în scaun și închise ochii.
Nu avea nevoie de o vacanță de două săptămâni. Nici de o seară petrecută într-un restaurant sau de câteva ore în plus de somn.
Avea nevoie să iasă din cercul în care intrase.
Să se trezească într-o dimineață fără să audă imediat zgomotul traficului.
Să privească pe fereastră și să vadă copaci, nu blocuri.
Să poată merge undeva fără să se uite la ceas.
Imaginea casei din Teleorman îi reveni în minte.
De data aceasta, nu încercă să o alunge.
Rămase cu ochii închiși câteva minute, lăsând amintirile să se așeze una peste alta.
Apoi deschise ochii.
Hotărârea venise fără vreun moment spectaculos, fără un discurs și fără promisiuni grandioase.
Pur și simplu, știa ce avea de făcut.
Avea să plece.
---
În seara aceea, ajuns acasă, își lăsă cheile pe masă și deschise laptopul.
Lumina ecranului se răspândi în încăperea tăcută.
Pentru câteva clipe, rămase nemișcat, privind pagina din fața sa.
Se gândi la anii petrecuți la volan, la banii câștigați și cheltuiți, la toate diminețile în care plecase la muncă spunându-și că lucrurile aveau să se schimbe cândva.
Dar schimbarea nu venise niciodată de la sine.
De fiecare dată, găsise un motiv să amâne.
Acum nu mai voia să amâne nimic.
Intră în contul prin care își administra activitatea și începu demersurile pentru a renunța la munca de taximetrist.
Nu avea un plan bine pus la punct.
Nu știa cât timp avea să rămână la țară, ce urma să facă acolo sau cum avea să arate viața sa peste câteva luni.
Știa doar că, dacă rămânea, nimic nu avea să se schimbe.
Când termină, închise laptopul.
Se uită în jurul camerei.
Totul era la fel ca înainte.
Și totuși, pentru prima dată după foarte mult timp, simțea că ziua următoare ar putea fi diferită.
---
Drumul spre Teleorman începu printre clădirile și bulevardele aglomerate ale Bucureștiului.
Pe măsură ce lăsa orașul în urmă, traficul devenea tot mai rar, iar clădirile înalte făceau loc caselor, terenurilor deschise și câmpurilor care se întindeau până aproape de orizont.
Adrian conducea fără grabă.
Nu mai avea un program de respectat. Nu îl aștepta niciun pasager și nu trebuia să calculeze câte curse mai putea face înainte de sfârșitul zilei.
Pentru prima dată după ani întregi, conducea pentru el.
Drumurile mari lăsară treptat loc celor naționale, apoi celor județene, mai înguste și mai puțin circulate.
Din când în când, trecea prin câte o localitate în care timpul părea să curgă după alte reguli.
Case joase, cu garduri vopsite în culori decolorate de soare, se înșirau de-a lungul drumului. În fața porților, bătrâni așezați pe bănci priveau mașinile care treceau. Pe alocuri, câte un câine dormea la umbra unui pom, fără să se sinchisească de zgomotul motoarelor.
Adrian coborî puțin geamul.
Aerul aducea miros de pământ și vegetație.
Un miros pe care nu îl mai simțise de mult.
Cu cât se apropia de sat, cu atât amintirile deveneau mai clare.
Recunoștea unele intersecții, câte un copac bătrân sau o clădire pe lângă care trecuse de nenumărate ori în copilărie.
Altele dispăruseră.
Unele locuri păreau mai mici decât și le amintea.
Poate pentru că el crescuse.
Sau poate pentru că trecerea anilor schimbase mai multe lucruri decât fusese dispus să recunoască.
În cele din urmă, ajunse la intrarea în sat.
Asfaltul era crăpat și peticit, iar în anumite locuri marginile drumului se pierduseră sub pietriș și pământ.
Adrian reduse viteza.
Cunoștea drumul.
Nu fiecare groapă și nu fiecare curbă, dar direcția îi era întipărită undeva în memorie.
Era drumul spre copilărie.
---
În partea de jos a satului, cele mai multe case erau încă locuite.
Se vedeau curți îngrijite, grădini cultivate și urme ale vieții de zi cu zi. Pe ici, pe colo, câte o gospodărie fusese renovată, cu garduri noi și acoperișuri strălucitoare.
Dar, pe măsură ce începu să urce spre deal, peisajul se schimbă.
Casele deveneau tot mai rare.
Unele aveau ferestrele acoperite cu scânduri. Altele rămăseseră fără acoperiș, iar zidurile lor, cândva albe, erau acum pătate de ploi și năpădite de vegetație.
În locurile unde altădată se aflaseră gospodării, pământul fusese arat sau transformat în grădini și terenuri agricole.
Adrian privea în jur cu un amestec de nostalgie și tristețe.
Își amintea dealul plin de viață.
Își amintea oamenii care ieșeau dimineața la porți, copiii care alergau de la o curte la alta și animalele care se auzeau aproape în fiecare gospodărie.
Pe atunci, nu i se păruse nimic deosebit.
Era pur și simplu lumea în care crescuse.
Acum, liniștea avea altă greutate.
Oamenii plecaseră.
Unii se mutaseră la oraș. Alții în străinătate. Iar dintre cei bătrâni, mulți nu mai erau.
Casele rămăseseră în urmă, ca niște martori tăcuți ai unor vieți care se încheiaseră sau continuaseră în altă parte.
Adrian încetini și mai mult.
În copilărie, dealul i se păruse uriaș. Urcușul părea să nu se mai termine niciodată, mai ales în zilele fierbinți de vară, când praful se ridica sub pași și soarele ardea deasupra câmpurilor.
Acum îl urca la volanul mașinii, urmărind cu atenție porțiunile deteriorate ale drumului.
La un moment dat, recunoscu locul.
Mai avea puțin.
---
Aproape de vârful dealului, trei gospodării se aflau una lângă alta.
Cea din stânga era locuită.
Din câte știa, acolo se mutase o familie tânără. Curtea avea un aer îngrijit, iar câteva lucruri lăsate în apropierea casei arătau că oamenii își vedeau de treburile zilnice.
Casa din dreapta era încă nelocuită permanent.
Aparținea unchiului și mătușii sale, care începuseră să vină tot mai des în ultimul timp. Și ei vorbeau despre posibilitatea de a lăsa orașul în urmă și de a se stabili definitiv aici.
Adrian zâmbi ușor la gândul acesta.
Poate că nu era singurul care obosise de viața agitată.
Între cele două gospodării se afla casa bunicilor.
Casa lui.
Încetini până aproape de oprire, apoi trase mașina în fața porții.
Opri motorul.
Pentru câteva secunde, nu făcu nicio mișcare.
Rămase cu mâinile pe volan, privind prin parbriz.
Casa era veche.
Timpul lăsase urme asupra ei, iar curtea nu mai avea aspectul îngrijit pe care și-l amintea din copilărie. Totuși, în liniile acoperișului, în forma ferestrelor și în poarta de la intrare recunoștea ceva ce nu dispăruse.
Acasă.
Cuvântul îi trecu prin minte fără să îl rostească.
Nu era casa în care locuise în ultimii ani.
Nu era locul unde își ținuse hainele, unde își plătise facturile sau unde revenise după zilele lungi de muncă.
Dar era locul în care o parte din el rămăsese pentru totdeauna.
---
Amintirile veniră una după alta.
Verile lungi.
Diminețile răcoroase.
Munca prin gospodărie.
Animalele.
Și măgarii.
La acest ultim gând, colțurile gurii i se ridicară într-un zâmbet adevărat.
Bunicii nu avuseseră cai.
Avuseseră măgari.
Pentru un copil crescut printre animale și câmpuri, diferența nu contase niciodată prea mult.
Îi plăcuseră încăpățânarea lor, urechile lungi și felul în care păreau să privească oamenii cu o răbdare aproape comică.
Își amintea cum stătea uneori lângă ei, urmărindu-i cu o curiozitate nesfârșită.
Și își amintea căruțele.
Mai întâi, ghiociul.
O căruță mare, solidă, cu patru roți, folosită pentru transportul lucrurilor grele din gospodărie.
În ochii copilului de atunci, roțile păreau uriașe. Cele vechi erau făcute din lemn și întărite cu cercuri metalice, pentru a rezista drumurilor denivelate și greutăților transportate.
Mai târziu, își amintea că văzuse și roți construite în întregime din metal, cu spițe și o bandă îngustă la exterior, menită să mai atenueze șocurile drumului.
Pentru adulți, toate acestea erau doar unelte de muncă.
Pentru el, reprezentau o lume întreagă.
O lume în care o călătorie cu căruța putea deveni o aventură, iar un drum până la câmp părea o expediție în necunoscut.
Apoi era droaga.
Mai mică, mai ușoară și mai rapidă, asemănătoare unei șarete, trasă tot de măgar.
Își amintea huruitul roților pe pământul uscat și mișcarea legănată a vehiculului pe drumurile de țară.
Își amintea praful ridicat în urma lor.
Și soarele.
Soarele acela puternic de vară, care făcea aerul să tremure deasupra câmpurilor.
În acele zile, timpul nu avea aceeași importanță.
Nu existau curse de terminat, bani de calculat la sfârșitul programului sau ore pierdute în trafic.
Existau doar dimineți, amiezi și seri.
Și sentimentul că lumea era suficient de mare încât să nu te plictisești niciodată de ea.
Adrian oftă încet.
Nu realizase cât de mult îi lipsiseră toate acestea.
---
Deschise portiera și coborî.
Aerul îl întâmpină cu o răcoare plăcută.
Nu mirosea a asfalt încins, gaze de eșapament sau fum. Avea mirosul acela simplu, greu de descris, al pământului și al vegetației.
Inspiră adânc.
Undeva, în depărtare, se auzi un câine lătrând.
Apoi din nou liniște.
Nu liniștea artificială a unui apartament cu ferestrele închise, în spatele cărora orașul continua să vuiească.
Era o liniște vie, alcătuită din sunete mărunte: foșnetul frunzelor, vântul care trecea peste deal și zgomotele îndepărtate ale unei gospodării.
Adrian închise portiera și privi din nou casa.
Se apropie încet de poartă.
Pământul și pietrișul scrâșniră ușor sub încălțămintea sa.
Cu fiecare pas, avea impresia că distanța dintre prezent și trecut devenea tot mai mică.
Ajuns în fața porții, se opri.
Lemnul era îmbătrânit de vreme, cu suprafața aspră și crăpături fine acolo unde soarele și ploaia își lăsaseră urmele.
Ridică mâna și îl atinse.
Era rece.
Aspru.
Familiar.
Pentru o clipă, închise ochii.
Parcă putea auzi din nou vocile bunicilor venind din curte. Parcă vedea un copil alergând spre poartă, nerăbdător să iasă la joacă, fără să știe că într-o zi avea să privească toate acele clipe ca pe unele dintre cele mai prețioase amintiri ale vieții sale.
Deschise ochii.
Bunicii nu mai erau.
Dealul nu mai era plin de case.
Oamenii pe care îi cunoscuse plecaseră, îmbătrâniseră sau dispăruseră.
Nici el nu mai era copilul de odinioară.
Și totuși, ceva rămăsese neschimbat.
Locul acesta încă îl primea.
Adrian își lăsă palma pe lemnul porții și respiră adânc.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu se mai gândea la ziua de mâine.
Nu se mai întreba ce avea de făcut, unde trebuia să ajungă sau cât timp îi mai rămânea până la următoarea obligație.
Era pur și simplu acolo.
În fața casei bunicilor.
Pe dealul copilăriei sale.
Se întorsese.
📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.
Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.
🎥 Ți-a plăcut capitolul?
Spune-ne părerea ta pe TikTok:
@strabuniicodulportilor
Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?
Lasă un comentariu pe TikTok.
Poate ideea ta va deveni parte din poveste.
☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:
Fiecare susținere deschide un nou portal.