Capitolul 67

Pentru câteva clipe...

Pădurea rămase complet tăcută.

Adrian încă ținea toporul ridicat. Respira greu, iar sângele verde-negricios al șamanului se prelingea încet de pe tăișul lamei. În jurul lui, războinicii goblini încremeniseră. Nimeni nu îndrăznea să înainteze. Nimeni nu mai ridica arma.

Toți priveau același lucru.

Trupul fără viață al șamanului.

Un goblin scoase un țipăt ascuțit. Altul făcu un pas înapoi. Apoi încă unul. În clipa următoare, întreaga formație se destrămă.

Nu mai exista disciplină.

Nu mai exista ordine.

Doar panică.

Creaturile fugiră în toate direcțiile. Unele își aruncară sulițele în goana lor disperată. Altele își împingeau propriii camarazi pentru a scăpa mai repede. Câțiva căzură în gropile pregătite de Adrian, iar alții dispărură printre copaci fără să privească în urmă.

Urletele lor răsunară prin întreaga vale.

Masculul făcu instinctiv un pas înainte, pregătit să-i urmărească.

— Nu, spuse Adrian.

Ciobănescul se opri imediat.

Femela rămase lângă stăpânul ei, privind atent pădurea.

În doar câteva clipe, valea deveni aproape pustie.

Adrian coborî încet toporul.

— S-a terminat? întrebă el.

Vlad Țepeș privi spre copacii printre care dispăruseră goblinii.

— Bătălia... da.

Burebista continuă cu aceeași voce calmă.

— Dar războiul nu se încheie odată cu moartea unui singur dușman.

Ștefan cel Mare aprobă.

— Ai tăiat capul armatei.

— Dar portalurile nu se vor închide doar pentru că un șaman a murit.

Adrian privi din nou trupul creaturii.

— De ce au fugit?

Burebista răspunse fără ezitare.

— Pentru că el nu era doar conducătorul lor.

— Era liantul dintre triburi.

— Cel care îi unea.

— Cel care le dădea curaj.

Vlad zâmbi rece.

— Când cade simbolul...

— Cade și moralul.

Adrian înțelegea acum.

Nu ucisese doar un inamic.

Distrusese centrul unei armate întregi.

Se apropie încet de cadavrul șamanului.

Toiagul zăcea lângă mâna lipsită de viață a creaturii.

Îl ridică atent.

În clipa în care degetele îi atinseră lemnul negru, lumina verde din vârf se stinse complet.

Crăpături fine apărură pe întreaga suprafață.

Din interior începu să se desprindă o pulbere cenușie.

Apoi toiagul se sfărâmă încet, ca și cum timpul îl ajunsese din urmă.

În câteva secunde nu mai rămase nimic.

Doar un praf cenușiu purtat de vânt.

Adrian privi surprins palma goală.

— Deci nu-l pot folosi...

Ștefan cel Mare răspunse liniștit.

— Unele puteri există doar cât timp trăiește stăpânul lor.

Adrian încuviință încet.

Tocmai se pregătea să plece când o rază de soare pătrunse printre crengile brazilor.

Lumina se reflectă într-un obiect ascuns sub palma șamanului.

Adrian se opri.

Nu era o piatră.

Nu era o monedă.

Era ceva metalic.

Rotund.

Și continua să strălucească, deși toată magia din jur părea să fi dispărut.

Îngenunche încet.

Ridică mâna fără viață a șamanului.

Sub ea se afla un inel.

Era confecționat dintr-un metal negru, lucios, pe care Adrian nu îl mai văzuse niciodată. În partea superioară era încastrată o piatră verde, iar pe interior erau gravate simboluri atât de fine încât păreau vii.

Îl întoarse de câteva ori în lumină.

— Pare... foarte vechi.

Niciunul dintre cei trei strămoși nu vorbi imediat.

În cele din urmă, Vlad rupse tăcerea.

— Pune-l.

Adrian ridică privirea.

— Ești sigur?

Vlad încuviință.

— Dacă era un blestem...

— Șamanul nu l-ar fi purtat cu atâta grijă.

Adrian inspiră adânc.

Așeză încet inelul pe degetul arătător al mâinii stângi.

În clipa în care metalul îi atinse pielea...

Lumea întreagă îngheță.

Lumea din jur încremeni.

Vântul se opri.

Frunzele rămaseră suspendate în aer.

Până și razele soarelui păreau nemișcate, ca și cum timpul însuși încetase să mai curgă.

Un sunet grav răsună din toate direcțiile.

Nu semăna cu nimic din ce auzise până atunci.

Era profund.

Vechi.

De parcă întregul Sistem se trezea la viață.

În fața lui Adrian apăru o fereastră uriașă.

Nu era verde.

Era aurie.

Mult mai mare decât toate ferestrele pe care le văzuse până atunci.

━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━

ARTEFACT MAGIC DETECTAT

Compatibilitate confirmată...

Proprietar înregistrat...

Analiză finalizată...

━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━

Adrian privea fără să clipească.

Textul continua să apară încet.

Literă cu literă.

Ca și cum însuși Sistemul analiza un obiect pe care nu îl mai întâlnise niciodată.

━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━

Artefact identificat

Nume:

Inelul Șamanului Verde

Rang:

Necunoscut

Tip:

Artefact Magic

Funcții:

Necunoscute

Stare:

Activ

━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━

— Funcții necunoscute... murmură Adrian.

— Asta înseamnă că nici Sistemul nu știe tot ce poate face?

Ștefan cel Mare zâmbi liniștit.

— Unele artefacte își dezvăluie puterea treptat.

Burebista continuă cu aceeași voce calmă.

— Nu obiectul își caută stăpânul.

— Ci stăpânul îi descoperă, pas cu pas, adevărata natură.

Vlad privi pentru o clipă inelul.

— Nu încerca să-i forțezi secretele.

— Îți va arăta singur ce poate... atunci când va veni momentul.

În aceeași clipă, Adrian simți o vibrație slabă în deget.

Inelul pulsă discret.

Nu era fierbinte.

Nu era rece.

Dar avea impresia că era... viu.

Ca și cum artefactul îi răspundea prezenței.

În spatele lui, Vlad privi trupul șamanului.

— Privește.

Adrian întoarse capul.

Trupul fără viață al șamanului începea să se schimbe.

Pielea i se încrețea cu o viteză nefirească.

Carnea se usca.

Mantia se lăsa încet peste un schelet cenușiu.

Apoi oasele începură și ele să se transforme în praf.

În mai puțin de un minut...

Nu mai rămase nimic.

Doar o movilă fină de cenușă pe care vântul începu să o împrăștie printre frunze.

Adrian privi în tăcere.

— Inelul...

— Era sursa puterii lui?

Burebista clătină încet din cap.

— Nu.

Ștefan continuă.

— Dar a fost legat de destinul lui.

— Uneori, un artefact nu oferă puterea.

— Doar alege cui îi va aparține mai departe.

Adrian coborî din nou privirea spre inel.

Simțea că ascunde ceva mult mai important decât își putea imagina.

În depărtare se mai auzeau încă urlete.

Foarte departe.

Goblinii continuau să fugă.

Nu mai exista nicio urmă de disciplină.

Nicio patrulă.

Nicio formație.

Doar frică.

Vlad privi spre vale.

— Nu se vor întoarce prea curând.

Adrian inspiră adânc.

Pentru prima dată de când pășise în lumea portalului...

Pădurea părea liniștită.

Nu liniștită pentru că era lipsită de viață.

Ci pentru că războiul se oprise.

Cel puțin pentru moment.

Își prinse toporul la brâu.

Ridică arbaleta.

Apoi privi spre satul goblinilor, care se vedea în depărtare printre copaci.

— Încă nu plecăm.

Masculul ridică imediat capul.

Femela veni lângă el.

— Mai avem un lucru de făcut.

Ștefan încuviință.

— Un comandant nu părăsește câmpul de luptă înainte să se asigure că victoria este completă.

Adrian zâmbi ușor.

Porni încet spre vale, urmat de cei doi ciobănești carpatini.

În urma lor, vântul acoperi treptat urmele luptei.

Pentru prima dată...

Adrian nu se mai simțea doar un supraviețuitor.

Se simțea omul care schimbase soarta acestei păduri.

Fără să știe însă...

Dincolo de portal...

Lumea pe care o lăsase în urmă se schimba și ea.

Iar în clipa în care avea să pășească din nou în realitate...

Avea să descopere că lupta lui nu mai era doar a lui.

Ci a întregii omeniri.