Capitolul 66

Trei zile trecură fără ca Adrian să mai atace.

Nu pentru că îi era frică.

Ci pentru că avea răbdare.

După antrenamentul primit de la Ștefan cel Mare și întoarcerea în pădure, înțelesese că o victorie nu se obține doar prin putere, ci prin alegerea momentului potrivit.

În fiecare dimineață urca pe aceeași stâncă de unde putea supraveghea valea goblinilor.

Alături de el, cei doi ciobănești carpatini rămâneau nemișcați, cu privirea ațintită spre pădure.

Masculul observa orice mișcare.

Femela asculta fiecare zgomot.

Adrian nu mai număra goblinii.

Număra obiceiurile.

Șamanul nu ieșea niciodată singur.

Era însoțit mereu de războinici.

Opt.

Zece.

Uneori doisprezece.

Doi cercetași mergeau întotdeauna în față.

Șamanul rămânea în centru.

Restul formau un cerc protector în jurul lui.

— Începe să fie atent, spuse Adrian.

Vlad zâmbi.

— Nu.

— Începe să fie previzibil.

Burebista aprobă.

— Oricine se simte amenințat repetă aceleași gesturi.

— Iar cine repetă...

— Poate fi anticipat.

Adrian continuă să observe încă două zile.

Nu trase nicio săgeată.

Nu întinse nicio capcană.

Voia ca goblinii să creadă că dispăruse.

Voia ca frica lor să înceapă încet să se stingă.

În dimineața celei de-a șasea zile coborî din nou în pădure.

Nu căuta o luptă.

Căuta locul în care războiul avea să se termine.

Îl găsi aproape de amiază.

O vale îngustă, mărginită de pereți înalți de stâncă și copaci seculari.

Într-un singur punct poteca devenea atât de îngustă încât doar doi goblini puteau merge unul lângă altul.

Mai sus, câțiva bolovani uriași se sprijineau precar pe marginea versantului.

În partea opusă, un stejar bătrân era aproape uscat.

Adrian zâmbi.

— Exact aici.

Ore întregi pregăti terenul.

Slăbi bolovanii fără să-i răstoarne.

Crestă adânc trunchiul stejarului.

Ascunse două gropi mici sub un covor de frunze.

Nu erau capcane mortale.

Erau suficiente doar pentru a încetini.

Iar uneori...

O singură secundă făcea diferența dintre victorie și moarte.

La apus, totul era pregătit.

În dimineața următoare reveni înainte ca ceața să se ridice dintre copaci.

Masculul se ascunse pe versantul din stânga.

Femela ocupă poziția din dreapta.

Adrian urcă pe stânca pe care o alesese încă din prima zi.

De acolo vedea întreaga trecătoare.

Și, mai important, toate căile prin care putea dispărea dacă planul eșua.

Trecu aproape o oră.

Pădurea era liniștită.

Apoi masculul mârâi încet.

Adrian ridică imediat privirea.

Dinspre nord apărea coloana.

Doi cercetași.

Opt războinici.

Iar în mijloc...

Lumina verde.

Șamanul.

Mergeau exact în formația pe care Adrian o memorase în ultimele zile.

Nimic nu se schimbase.

Exact asta așteptase.

Inspiră adânc și își duse încet mâna spre arbaletă.

Nu ridică arma.

Încă nu.

Îi lăsă să pătrundă complet în trecătoare.

Mai aproape...

Încă puțin...

Perfect.

Degetele i se încordară pe trăgaci.

Privirea îi rămase fixată asupra primului cercetaș.

În jurul lui, pădurea părea că își ține răsuflarea.

Apoi...

Adrian apăsă trăgaciul.

Prima săgeată părăsi arbaleta aproape fără niciun zgomot.

Lovitura fu perfectă.

Cercetașul din frunte fu străpuns direct în piept și căzu fără să scoată un sunet.

În aceeași clipă, Adrian împinse unul dintre bolovanii pe care îi pregătise cu o zi înainte.

Piatra uriașă se desprinse și porni la vale cu un vuiet puternic.

Pământul începu să se cutremure.

Goblinii ridicară imediat armele.

Unii fugiră instinctiv spre stânga.

Alții spre dreapta.

Formația se destrămă într-o singură clipă.

Exact cum prevăzuse Adrian.

Șamanul ridică toiagul.

Cristalul verde din vârf izbucni într-o lumină puternică.

— Acum începe, spuse Vlad.

Adrian nu așteptă.

Sări de pe stâncă și dispăru printre copaci.

Nu fugea.

Îi conducea.

Îi obliga să-l urmeze exact pe traseul ales de el.

Prima Fire Ball izbucni în urma lui.

Explozia făcu bucăți un trunchi bătrân.

Adrian schimbă direcția în ultima clipă.

Doi goblini care încercau să-l încercuiască ajunseră exact între el și șaman.

Flăcările îi loviră din plin.

Țipetele lor răsunară în toată valea.

Adrian nu se opri.

Pentru prima dată zâmbi.

Planul funcționa.

Șamanul nici măcar nu-și dădea seama că își ucidea propriii războinici.

Masculul apăru dintre tufișuri și doborî un goblin care încerca să urce pe versant.

Femela atacă imediat din partea opusă și îl trânti la pământ pe altul înainte să poată ridica sulița.

Haosul cuprinsese întreaga coloană.

Nimeni nu mai asculta ordine.

Șamanul ridică din nou toiagul.

Lumina verde deveni și mai intensă.

— Vine! strigă Vlad.

Adrian schimbă iar direcția.

Alți doi goblini încercară să-i taie retragerea.

Era exact ce așteptase.

Trecu printre ei în ultima clipă.

Fire Ball-ul explodă chiar în spatele lui.

Valul de foc îi lovi pe cei doi războinici.

Unul fu aruncat într-o stâncă.

Celălalt căzu în genunchi, cu hainele arzând.

Adrian continua să alerge.

Nu privea în urmă.

Număra.

Unu...

Doi...

Trei...

Știa exact câți războinici mai rămăseseră.

Mai făcu încă un ocol prin pădure.

Alergă intenționat spre stejarul pe care îl slăbise.

Șamanul îl urmărea cu privirea.

Nu mai ezita.

Voia să termine lupta.

Ridică toiagul pentru încă o Fire Ball.

Exact în clipa aceea, Adrian lovi trunchiul cu toporul.

Stejarul cedă.

Se prăbuși cu un trosnet uriaș chiar între el și șaman.

Fire Ball-ul lovi copacul.

Explozia sfărâmă trunchiul în sute de bucăți.

Lemnul și flăcările verzi măturară ultimii războinici rămași lângă șaman.

Unul căzu pe loc.

Altul fu prins sub trunchi.

Ultimul abandonă arma și fugi îngrozit printre copaci.

Pentru prima dată...

Șamanul rămase singur.

Adrian se opri.

Respira greu.

Brațul drept îl durea.

Hainele îi erau arse pe alocuri.

Dar zâmbi.

Exact așa își imaginase confruntarea.

Nu îl învinsese prin forță.

Îl obligase să-și distrugă singur propria escortă.

Șamanul îl privi.

Pentru prima dată, în ochii creaturii nu mai era siguranță.

Era furie.

Și ură.

Ridică toiagul pentru ultima Fire Ball.

Adrian își întinse încet palma dreaptă.

Închise ochii doar o fracțiune de secundă.

Își aminti vocea lui Ștefan.

— Nu puterea...

— Voința.

Simbolul sabiei verzi izbucni într-o lumină orbitoare.

— Voința lui Ștefan!

Un val invizibil străbătu întreaga vale.

Totul încremeni.

Șamanul rămase complet nemișcat.

Toiagul îi era ridicat deasupra capului.

Flăcările verzi înghețaseră în aer.

Adrian porni într-un sprint.

Unu...

Distanța se micșora.

Doi...

Mai avea doar câțiva pași.

Trei...

Toporul descrise un arc perfect.

Lama lovi cu toată puterea în gâtul șamanului.

Pentru o clipă...

Domni liniștea.

Apoi capul creaturii se desprinse și căzu printre frunzele uscate.

Toiagul alunecă din mâinile trupului fără viață.

Cristalul verde din vârf mai pulsă de două ori.

Apoi lumina se stinse complet.

În aceeași clipă, un urlet de panică răsună din toate colțurile pădurii.

Goblinii rămași în viață încremeniră.

Își priviră liderul.

Apoi fugiră.

În toate direcțiile.

Unii își abandonară armele.

Alții nici măcar nu se uitară înapoi.

Adrian rămase nemișcat.

Respira greu.

Toporul îi era acoperit de sângele verde-negricios al șamanului.

Vlad Țepeș zâmbi mulțumit.

— O victorie câștigată cu mintea valorează mai mult decât o sută câștigate prin forță.

Burebista înclină încet capul.

— Astăzi nu ai fost doar un războinic.

— Ai fost un comandant.

Ștefan cel Mare îl privi cu respect.

— Ai folosit puterea exact atunci când trebuia.

— De aceea ai învins.

Adrian coborî privirea spre trupul șamanului.

Lângă mâna lipsită de viață, printre frunzele arse și bucățile de lemn, ceva continua să strălucească slab.

Era cristalul verde desprins din vârful toiagului.

Lumina lui era aproape stinsă.

Dar încă pulsa.

Ca și cum ascundea un secret pe care lumea portalului nu era încă pregătită să-l dezvăluie.