Capitolul 63

Trei zile.

Atât trecuse de la întâlnirea cu șamanul.

În tot acest timp, Adrian nu mai încercase să se apropie de satul goblin. Nu mai căuta lupte și nu mai urmărea patrule numeroase. În schimb, învăța. Observa. Memora.

În fiecare dimineață ieșea din ascunzătoarea improvizată, însoțit de cei doi ciobănești carpatini, și petrecea ore întregi studiind mișcările goblinilor. Începuse să le înțeleagă rutina.

La răsărit, patrulele mici verificau împrejurimile satului.

Spre prânz, grupurile mai numeroase plecau la vânătoare.

Iar înainte de apus, aproape toate se întorceau pe aceleași poteci.

Nu era întâmplător.

Era disciplină.

Iar disciplina putea deveni cea mai mare slăbiciune a lor.

Adrian se opri lângă trunchiul putrezit pe care îl descoperise cu o zi înainte. Scoase toporul și lovi de două ori, cu grijă.

Nu suficient cât să doboare copacul.

Doar cât să-i slăbească fibra.

La prima împingere serioasă avea să cadă singur.

Zâmbi mulțumit.

— Prima piesă de pe tablă... murmură.

Vlad aprobă.

— Exact așa gândește un comandant.

— Nu lovește omul.

— Lovește terenul.

Adrian își continuă drumul.

Mai sus descoperi din nou culoarul îngust dintre cele două stânci uriașe. Era atât de strâmt încât doi goblini nu puteau merge unul lângă altul.

Perfect.

Adună câteva crengi uscate și le ascunse într-o margine a potecii.

Dacă era urmărit, avea să le împingă peste drum.

Nu aveau să omoare pe nimeni.

Dar aveau să încetinească urmărirea.

Iar uneori...

O singură secundă făcea diferența dintre viață și moarte.

Masculul mârâi încet.

Adrian ridică imediat pumnul.

Toți trei încremeniră.

Pași.

Patru...

Nu.

Cinci.

Veneau dinspre est.

Adrian se cățără fără zgomot pe o stâncă joasă și privi printre frunze.

Cinci goblini.

Mergeau în șir indian.

Primul cerceta drumul cu atenție.

Ultimii doi vorbeau între ei într-o limbă pe care Adrian încă nu o înțelegea.

Îi lăsă să se apropie.

Încă puțin.

Încă...

Acum.

Împinse trunchiul slăbit.

Copacul se prăbuși cu un trosnet puternic exact peste mijlocul coloanei.

Doi goblini fură striviți pe loc.

Altul căzu prins sub crengile groase.

Înainte ca ceilalți să înțeleagă ce se întâmplase, Adrian ridică arbaleta.

Prima săgeată îl lovi pe cercetaș direct în piept.

Acesta căzu fără să scoată un sunet.

Cei doi ciobănești porniră imediat.

Femela îl termină pe goblinul prins sub trunchi, iar masculul sări asupra ultimului rămas în picioare.

Totul se termină în câteva secunde.

Apoi...

Liniște.

Adrian coborî imediat dintre stânci.

Nu cercetă cadavrele.

Nu pierdu timpul.

Recuperă doar săgeata.

— Plecăm.

Dispărură printre copaci înainte ca altă patrulă să poată auzi zgomotul.

După aproape un kilometru se opriră.

Adrian inspiră adânc.

Nici măcar nu gâfâia.

Nu fusese o luptă.

Fusese o ambuscadă executată perfect.

Vlad zâmbi.

— Vezi diferența?

Adrian aprobă.

— Dacă mă luptam cu ei...

— Pierdeai timp, continuă Vlad.

— Riscai să fii rănit.

— Acum...

— Nici măcar nu au apucat să ridice armele.

Burebista completă calm:

— Asta este lupta de gherilă.

— Lovești unde alegi tu.

— Când alegi tu.

— Și dispari înainte ca inamicul să înțeleagă ce s-a întâmplat.

În fața lui Adrian apăru pentru o clipă fereastra verde.

Experiență obținută.

Bara nivelului urcă vizibil.

Adrian zâmbi.

Pentru prima dată după întâlnirea cu șamanul, simțea că balanța începea să se încline din nou în favoarea lui.

Nu devenise mai puternic.

Dar devenise mult mai periculos.

În următoarele zile, Adrian repetă aceeași strategie.

Nu ataca niciodată în același loc.

Nu folosea aceeași capcană de două ori.

Nu lăsa urme.

În fiecare dimineață își schimba ascunzătoarea, iar înainte de răsărit pornea împreună cu cei doi ciobănești carpatini prin pădure. Studia terenul, analiza potecile și alegea locul în care avantajul era de partea lui. Până la apus dispărea fără ca goblinii să înțeleagă de unde venise atacul.

Prima dată, o patrulă de șase goblini dispăru lângă o râpă îngustă.

Adrian provocă intenționat zgomot printre tufișuri, apoi se retrase pe singura potecă pe care o pregătise dinainte.

Exact cum sperase, goblinii porniră imediat în urmărire.

Primul călcă pe pământul afânat și căzu direct în groapa mascată.

Cei din spate se opriră doar o fracțiune de secundă.

Atât îi trebuia.

Două săgeți.

Două victime.

În aceeași clipă, cei doi ciobănești carpatini ieșiră dintre copaci și îi doborâră pe ceilalți doi înainte ca aceștia să înțeleagă ce se întâmpla.

Adrian nu rămase să lupte.

Nu urmă nici măcar ultimul goblin care reuși să fugă.

Dispăru printre copaci.

Când alte patrule ajunseră în zonă, găsiră doar cadavre, urme de luptă și o potecă ce părea să se piardă în toate direcțiile.

În ziua următoare atacă din nou.

De data aceasta, își alese un versant abrupt.

Trase o singură săgeată.

Primul goblin căzu.

Apoi Adrian împinse câteva pietre mari pe pantă.

Bolovanii porniră la vale cu un zgomot asurzitor.

Goblinii fugiră instinctiv din calea lor.

Exact în direcția pe care Adrian o prevăzuse.

Acolo îi așteptau cei doi ciobănești carpatini.

Lupta se termină în mai puțin de un minut.

Nici de această dată Adrian nu urmări supraviețuitorii.

Nu avea nevoie.

Frica făcea mai mult decât sabia.

În fiecare seară urca pe aceeași stâncă înaltă și privea valea de la distanță.

Nu pentru a găsi o nouă pradă.

Ci pentru a observa.

Încet, începu să vadă schimbarea.

Patrulele deveniseră mai numeroase.

Opt.

Zece.

Uneori chiar doisprezece războinici.

Nu mai mergeau relaxați.

Se uitau în toate direcțiile.

Vorbeau puțin.

Țineau armele pregătite.

— Încep să se teamă... spuse Adrian.

Vlad aprobă.

— Exact asta ai vrut.

— Un soldat speriat greșește.

— Iar un comandant speriat mută oameni acolo unde nu trebuie.

Burebista continuă calm.

— Tu nu lupți doar cu goblinii.

— Lupți cu mintea șamanului.

Adrian rămase tăcut.

Abia acum înțelegea adevărata lecție.

Fiecare ambuscadă îi costa puțin.

O singură săgeată.

Puțin efort.

Câteva minute de pregătire.

În schimb, șamanul era obligat să consume timp.

Oameni.

Resurse.

Și atenție.

În război, toate acestea valorau la fel de mult ca o victorie.

În dimineața celei de-a cincea zile, Adrian mai găsi o patrulă mică.

Nu trase decât o singură săgeată.

Restul îl făcură terenul și panica.

Când totul se termină, în fața lui apăru din nou fereastra verde.

──────────

Experiență obținută

──────────

Bara de progres urcă încă puțin.

Adrian o privi atent.

Mai rămânea foarte puțin.

Foarte puțin până la Nivelul 15.

Simțea că noul Străbun era aproape.

Foarte aproape.

Închise fereastra și își ridică privirea.

Atunci îl văzu.

În depărtare, lângă satul goblinilor, o lumină verde începu să pulseze încet.

Șamanul.

Stătea nemișcat pe o ridicătură de pământ.

Nu părea că îl caută.

Nu părea că pregătește un atac.

Doar privea pădurea.

Ca și cum ar fi știut că Adrian se afla undeva acolo.

Distanța era prea mare pentru ca vreunul dintre ei să distingă chipul celuilalt.

Și totuși...

Adrian avu senzația că privirile lor se întâlniseră.

Vântul bătu încet printre copaci.

Masculul mârâi.

Femela făcu instinctiv un pas înapoi.

Niciunul dintre cei doi ciobănești carpatini nu-și lua ochii de la lumina verde.

Adrian își strânse încet arbaleta.

Pe chipul lui nu mai era aceeași teamă ca în urmă cu câteva zile.

Acum era răbdare.

Și hotărâre.

— Data viitoare... vom lupta în condițiile mele, murmură el.

În depărtare, lumina din vârful toiagului pulsă o singură dată.

Apoi dispăru printre copaci.

Adrian rămase nemișcat câteva clipe, privind locul unde șamanul fusese cu doar câteva secunde înainte.

În sfârșit, înțelegea.

Un comandant nu câștigă războiul într-o singură bătălie.

Îl câștigă obligându-și adversarul să joace după regulile lui.

Iar, undeva în adâncul pădurii, războiul dintre Adrian și șaman abia intrase într-o nouă etapă.