Capitolul 62

Adrian rămase câteva minute întins pe malul râului, încercând să-și recapete răsuflarea. Pieptul îi urca și îi cobora greu, iar mâinile încă îi tremurau după fuga disperată. Hainele îi erau ude, zgâriate și murdare de noroi. La câțiva pași, cei doi ciobănești carpatini stăteau de pază. Masculul privea atent pădurea din amonte, iar femela nu-și lua ochii de la Adrian, de parcă se asigura că acesta își revine cu adevărat.

Adrian închise ochii pentru câteva clipe.

— Era să murim... spuse încet.

Vlad Țepeș nu răspunse imediat. Îl lăsă să-și liniștească respirația, apoi vorbi calm.

— Nu.

— Erai doar nepregătit.

Adrian izbucni.

— Nepregătit?

— A aruncat foc de la peste o sută de metri!

— A făcut bucăți un stejar dintr-o singură lovitură!

— Cum să mă pregătesc pentru așa ceva?

Burebista interveni cu vocea lui liniștită.

— Nu încercând să fii mai puternic decât el...

— Ci mai inteligent.

Adrian rămase tăcut.

— Ai făcut aceeași greșeală pe care o fac aproape toți războinicii tineri, continuă Burebista.

— Ai văzut conducătorul...

— Și ai vrut să-l elimini imediat.

Adrian coborî privirea.

Știa că avea dreptate.

— Dacă trăgeam mai repede...

— Tot mureai, îl întrerupse Vlad.

— Nu ai văzut?

— Ți-a oprit săgeata fără niciun efort.

Imaginea scutului verde îi reveni imediat în minte. Fusese atât de simplu. Atât de natural. Ca și cum șamanul nici măcar nu depusese vreun efort.

— Atunci ce fac?

— Fug toată viața?

Burebista zâmbi ușor.

— Nu.

— Îl faci să joace după regulile tale.

— Cum?

Burebista ridică încet mâna și începu să deseneze încet prin aer, ca și cum în fața lor ar fi existat o hartă invizibilă.

— Imaginează-ți pădurea...

Cu degetul descrise un cerc larg.

— Aici este satul goblinilor.

Apoi trasă alte linii imaginare.

— Aici sunt dealurile.

— Aici curge râul.

— Iar aici ești tu.

Adrian urmărea fiecare mișcare. Deși nu vedea nimic, mintea lui începea să construiască imaginea. Parcă întreaga hartă prindea viață în fața ochilor lui.

Burebista continuă, mutând încet degetul prin aer.

— Dacă îi ataci pe toți...

— Pierzi.

Își schimbă direcția.

— Dacă îi lași să te înconjoare...

— Pierzi.

Mai desenă o ultimă linie imaginară.

— Dacă lupți acolo unde aleg ei...

— Pierzi.

Adrian privea înainte fără să clipească.

Vlad se apropie și ridică și el mâna.

Cu o simplă mișcare a degetului, Adrian văzu în mintea lui un singur punct.

— Tu.

În jurul acelui punct apărură zeci de alte puncte.

— Ei.

Apoi, unul câte unul, punctele începură să dispară.

— Nu trebuie să-i învingi pe toți într-o singură zi.

— Trebuie să-i faci să creadă că sunt atacați din toate direcțiile.

— Lovește patrulele.

— Taie-le aprovizionarea.

— Întinde capcane.

— Fă-i să se teamă de fiecare copac și de fiecare umbră.

Burebista aprobă.

— Un război nu este câștigat de cel mai puternic.

— Ci de cel care înțelege terenul mai bine decât adversarul.

Adrian privi râul care curgea liniștit pe lângă ei. Cu doar câteva minute în urmă îl salvase de la moarte. Acum înțelegea că și pădurea putea deveni aliatul lui, dacă învăța să o folosească.

Își strânse mai bine arbaleta și inspiră adânc.

Nu mai era doar un vânător.

Nu mai era doar un supraviețuitor.

Pentru prima dată, începea să gândească asemenea unui comandant.

Iar războiul abia începea.

În dimineața următoare, Adrian se trezi înainte ca primele raze ale soarelui să pătrundă printre coroanele brazilor. Își petrecuse noaptea adăpostit sub o stâncă, iar focul fusese prea mic pentru a atrage atenția. Pentru prima dată după multe zile, nu avea de gând să vâneze. Avea de gând să observe.

Își verifică echipamentul. Arbaleta. Toporul. Cuțitul. Puțina carne uscată rămasă în rucsac. Apoi îi privi pe cei doi ciobănești carpatini.

— Astăzi nu atacăm.

Masculul înclină ușor capul.

Femela îl urmă fără să scoată niciun sunet.

Porniră încet prin pădure.

Dar Adrian era alt om.

Nu mai privea doar copacii.

Privea terenul.

Ridicăturile.

Stâncile.

Pârâurile.

Locurile unde se putea ascunde.

Și, mai ales...

Locurile unde inamicul nu s-ar fi așteptat niciodată la un atac.

Timp de aproape trei ore nu trase nici măcar o săgeată.

Nu întinse nicio capcană.

Nu urmări niciun animal.

Doar memoră.

Fiecare potecă.

Fiecare copac doborât.

Fiecare stâncă.

Fiecare tufiș suficient de mare pentru a ascunde un om.

— Începi să înțelegi, spuse Burebista.

— Războiul începe înainte de prima lovitură.

Adrian aprobă încet.

După încă o oră ajunse într-un culoar îngust dintre două stânci.

Un singur om putea trece odată.

Se opri.

Zâmbi.

— Aici...

Vlad ridică privirea.

— Ce vezi?

— Dacă zece goblini vin după mine...

— Nu pot lupta toți în același timp.

— Exact.

Mai înaintă câteva sute de metri.

Descoperi un trunchi bătrân, putrezit.

Îl împinse ușor.

Se clătină.

Foarte puțin.

Dar suficient.

— Dacă îl tai...

— Cade peste potecă.

Burebista aprobă.

— Încetinește urmărirea.

Adrian începea să privească pădurea cu alți ochi.

Nu mai era doar o pădure.

Era o armă.

Fiecare copac putea deveni un obstacol.

Fiecare râpă putea deveni o capcană.

Fiecare deal putea ascunde o ambuscadă.

Orele treceau repede.

Spre amiază observă în depărtare patru goblini.

Nu îl văzuseră.

Mergeau încet, cercetând terenul.

Adrian duse instinctiv mâna spre arbaletă.

Apoi se opri.

Își aminti vorbele lui Vlad.

Nu fiecare luptă trebuie purtată.

Îi privi câteva minute.

Memoră direcția în care mergeau.

Așteptă până dispărură printre copaci.

Abia apoi își continuă drumul.

Vlad zâmbi.

— Ai învățat.

— Dacă îi omoram...

— Alții veneau să-i caute.

— Acum nici măcar nu știu că am fost aici, răspunse Adrian.

— Exact.

Soarele începea să coboare.

Adrian urcă încet pe o stâncă înaltă.

De acolo putea vedea o mare parte din vale.

În depărtare se zărea satul goblinilor, iar printre copaci distinse câteva dintre traseele folosite cel mai des de patrule.

Scoase din rucsac o bucată de scoarță uscată și un cărbune păstrat de la focul din noaptea trecută.

Începu să deseneze.

Pentru prima dată, nu mai făcea doar o hartă.

Își pregătea planul de război.