Capitolul 61

Dimineața era neobișnuit de rece.

Adrian ieși din tufișuri imediat după răsărit, însoțit de cei doi câini. Aerul pădurii era umed, iar ceața acoperea pământul ca o pătură albicioasă. Păsările cântau mai puțin decât de obicei, iar până și insectele păreau să fi dispărut.

Nu-i plăcea deloc liniștea aceea.

Masculul mergea înainte, adulmecând constant aerul.

Femela rămânea în stânga lui Adrian, fără să se îndepărteze mai mult de câțiva metri.

Amândoi erau tensionați.

— Simt ceva, murmură Adrian.

— Și ei simt, răspunse Burebista.

— Ai încredere în animale.

Ele observă primele schimbările.

Adrian încetini pasul.

Nu mai avea nevoie de experiență cu orice preț.

După ce văzuse armata goblinilor și pe misteriosul purtător al toiagului, începuse să privească fiecare ieșire prin portal ca pe o misiune de recunoaștere.

Ajunse într-o zonă unde obișnuia să întindă capcane.

Prima era goală.

A doua fusese declanșată.

Dar nu mai era nimic în ea.

Doar urme.

Urme mici.

Și unele mai mari.

Adrian îngenunche și începu să le studieze.

— Goblini...

spuse încet.

Urmele erau proaspete.

Foarte proaspete.

Lângă ele se vedeau și alte urme.

Ca și cum cineva ar fi stat câteva minute în același loc.

Observând.

Analizând.

Adrian ridică încet privirea.

Pentru prima dată îi trecu prin minte un gând neliniștitor.

— Încep să-mi găsească capcanele...

Vlad răspunse imediat.

— Nu.

— Încep să învețe cum gândești.

Cuvintele rămaseră suspendate în aer.

Adrian simți un fior rece.

Până acum fusese el vânătorul.

Acum cineva începea să-i studieze metodele.

Continuă să înainteze încă aproape jumătate de oră.

Nu întâlni nimic.

Nici mistreți.

Nici iepuri.

Nici goblini.

Doar o liniște apăsătoare.

Apoi masculul se opri brusc.

Nu mârâi.

Nu lătră.

În schimb își lipi urechile de cap și începu să se retragă încet.

Femela făcu exact același lucru.

Adrian înțelese imediat.

Pericol.

Unul mare.

Se ascunse instinctiv în spatele unui stejar gros și cercetă pădurea.

La început nu observă nimic.

Apoi...

O lumină verde.

Slabă.

Abia vizibilă printre copaci.

Dispăru.

Reapăru câteva secunde mai târziu.

Mai aproape.

Adrian își încordă mâna pe arbaletă.

Inima îi bătea din ce în ce mai tare.

— Este el...

șopti.

Burebista nu răspunse.

Nici Vlad.

Pentru prima dată de când îi cunoscuse, amândoi păreau complet concentrați.

Lumina se opri.

La aproximativ o sută de metri.

Printre ramuri se distingea doar o siluetă.

Înaltă.

Nemişcată.

Toiagul era singurul lucru pe care îl vedea clar.

Vârful lui strălucea într-un verde intens.

Adrian ridică încet arbaleta.

Respiră adânc.

Își fixă ținta.

Dacă reușea să-l elimine...

Poate armata goblinilor se destrăma.

Degetul i se așeză pe trăgaci.

Exact în clipa aceea...

Silueta își întoarse încet capul.

Direct spre el.

Deși distanța era mare și Adrian era ascuns după copaci...

Avu senzația că fusese văzut.

O secundă.

Două.

Trei.

Șamanul ridică foarte încet toiagul.

Lumina verde începu să pulseze.

Din ce în ce mai repede.

Aerul din jurul lui părea să se deformeze.

Frunzele din apropiere începură să se miște fără vânt.

Pământul vibra ușor.

Adrian simți cum instinctul îi strigă un singur lucru.

Fugi.

Dar era deja prea târziu.

Adrian se aruncă instinctiv într-o parte. O fracțiune de secundă mai târziu, o sferă uriașă de foc izbucni dintre copaci și lovi exact stejarul în spatele căruia stătuse ascuns.

BOOM!

Explozia zgudui pădurea. Scoarța copacului sări în toate direcțiile, iar flăcările cuprinseră imediat trunchiul uscat. Valul de căldură îl izbi pe Adrian în spate și îl aruncă câțiva metri prin frunze. Pentru câteva clipe nu mai auzi nimic. Doar un țiuit puternic în urechi.

— Ridică-te! strigă Vlad. Acum!

Adrian se rostogoli instinctiv chiar în clipa în care o a doua Fire Ball explodă acolo unde căzuse. Pământul se sparse, iar pietre și bucăți de lemn zburară prin aer. Un ciot aprins îi lovi umărul și îi sfâșie haina.

— La naiba...

Masculul urlă și sări printre copaci. Femela îl urmă imediat. Nu atacau. Încercau doar să-l îndepărteze de locul acela.

Adrian ridică arbaleta și trase instinctiv spre silueta șamanului. Săgeata nici măcar nu ajunse la țintă. La câțiva metri înainte, o perdea verzuie de lumină apăru pentru o clipă. Săgeata ricoșă și se înfipse într-un copac.

— Are scut magic... șopti Adrian.

— Nu lupta cu el! răspunse Burebista. Încă nu!

Un nou glob de foc începu să se formeze în vârful toiagului. De data aceasta Adrian îl vedea perfect. Nu era foc obișnuit. În interiorul flăcărilor se roteau dâre verzi asemenea unor șerpi vii.

Șamanul coborî încet toiagul.

Fire Ball-ul porni direct spre el.

Adrian alergă cât îl țineau picioarele. Explozia izbucni la doar câțiva metri în spatele lui, iar suflul îl aruncă din nou înainte. Se lovi violent de un bolovan și aproape scăpă toporul din mână.

Pentru prima dată de când intrase în lumea portalului...

Îi era cu adevărat frică.

Nu de goblini.

Nu de lupi.

Ci de creatura aceea care îl putea ucide fără să se apropie măcar.

— Retrage-te! ordonă Vlad.

— Nu este o rușine!

— Este singura alegere! completă Burebista.

Adrian nu mai protestă. Se ridică și începu să fugă. Masculul îi deschidea drumul, iar femela rămânea în spate, întorcând capul spre urmăritori.

Din toate direcțiile răsunară urlete.

Goblinilor li se alăturaseră alte patrule.

Pădurea prinsese viață.

Pași.

Strigăte.

Cornuri primitive.

Șamanul pornise o adevărată vânătoare.

Crengile îi loveau fața, respirația îi devenea tot mai grea, iar picioarele începeau să-i cedeze. Deodată copacii se răriră, iar în fața lui apăru marginea unei stânci înalte. Mult jos se auzea vuietul unui râu învolburat.

Nu exista altă cale.

În spatele lui, lumina verde a toiagului devenea din nou tot mai puternică.

Adrian nu mai ezită.

Își strânse arbaleta la piept și se aruncă în gol.

O clipă mai târziu, Fire Ball-ul șamanului izbi stânca în urma lui, iar explozia zgudui întreaga vale.

Apa rece îl înghiți complet.

Curentul puternic îl rostogoli printre stânci și bușteni, iar lumea deveni un haos de spumă albă și zgomot. Încercă instinctiv să înoate, dar râul era mult prea puternic. Pentru o clipă zări siluetele celor doi câini sărind fără ezitare după el, apoi apa îi înghiți pe toți și îi purtă departe, spre o destinație necunoscută.

Adrian nu mai știa cât timp trecuse.

Secunde.

Minute.

Poate mai mult.

Totul era întuneric.

Când deschise din nou ochii, simți iarba umedă sub obraz și mirosul proaspăt al pădurii. Tuși puternic și scuipă apa din plămâni. Respirația îi revenea greu, iar fiecare mușchi îl durea.

Ridică încet capul și privi în jur.

Era întins pe malul unui râu, într-o parte complet necunoscută a pădurii.

Nu se mai auzeau nici urletele goblinilor, nici bătaia tobelor și nici lumina verde a șamanului.

Doar zgomotul apei care curgea nestingherită printre stânci.

La câțiva pași de el, cei doi câini stăteau nemișcați. Masculul îi mirosea mâna, iar femela îl privea atent, cu urechile ridicate și coada mișcându-se încet. Când Adrian încercă să se ridice, masculul scoase un scurt scheunat, de parcă voia să se asigure că stăpânul lui este bine.

Adrian zâmbi obosit și îl mângâie pe cap.

Scăpase.

Râul îl purtase mult în aval, departe de locul unde sărise de pe stâncă. Satul goblinilor rămăsese undeva în amonte, suficient de aproape încât să știe că pericolul încă exista, dar destul de departe încât să-i ofere, pentru moment, cel mai de preț lucru pe care îl mai avea.

Timp.