Capitolul 60

Adrian cobora încet printre copacii de pe deal, însoțit de cei doi caini. Soarele încă nu răsărise complet, iar pădurea era acoperită de o ceață subțire care plutea printre trunchiurile bătrâne.

Totul părea liniștit.

Prea liniștit.

Masculul mergea înainte cu pași măsurați.

Femela rămânea câțiva metri în spate, privind constant în toate direcțiile.

Nu vânau.

Căutau.

Adrian își ținea arbaleta pregătită, iar mâna stângă rămânea aproape de topor.

După ultimele întâlniri, nu-și mai permitea să fie neatent nici măcar o clipă.

Mergeau de aproape o oră când masculul se opri brusc.

Urechile i se ridicară.

Mârâi foarte încet.

Atât de încet încât aproape nu se auzea.

Adrian îngenunche imediat.

— Ce este? șopti.

Câinele nu răspunse, bineînțeles.

Doar continua să privească spre vale.

Adrian înaintă încet până la marginea unei stânci acoperite de mușchi și privi printre ramurile brazilor.

La început nu observă nimic.

Apoi...

Mișcare.

Zeci de goblini.

Nu alergau.

Nu patrulau.

Mergeau.

În coloană.

Exact ca în ziua precedentă.

Dar acum era ceva diferit.

Mult diferit.

În fața lor nu se afla niciun războinic.

Niciun cercetaș.

Ci o siluetă îmbrăcată într-o mantie întunecată.

Era prea departe pentru a-i distinge chipul.

Însă vedea clar toiagul.

Înalt.

Din lemn negru.

În vârful lui plutea o lumină verde.

Nu era foc.

Nu era o torță.

Părea... vie.

Lumina pulsa încet, asemenea unei inimi.

Cu fiecare pulsație, verdele devenea când intens, când aproape stins.

Adrian simți un fior rece pe șira spinării.

— Îl vezi? întrebă încet.

Burebista răspunse primul.

— Da.

Vlad Țepeș nu spuse nimic câteva clipe.

Apoi rosti rar:

— În sfârșit...

Adrian își încruntă sprâncenele.

— Îl cunoști?

— Nu.

— Dar îl înțeleg.

Privirea lui Adrian rămase asupra siluetei.

Niciun goblin nu mergea în fața ei.

Niciunul nu o depășea.

Ba chiar păreau să păstreze câțiva pași distanță.

Ca și cum nu aveau voie să se apropie.

Din când în când, unul dintre goblini își pleca ușor capul în timp ce trecea pe lângă purtătorul toiagului.

Un gest scurt.

Respect.

Sau supunere.

Adrian înghiți în sec.

— Nu este un simplu goblin...

— Nu, răspunse Burebista.

— Este liderul lor.

— Nu militar, completă Vlad.

— Spiritual.

În acel moment, purtătorul toiagului ridică încet brațul.

Lumina verde din vârf deveni mai puternică.

Aproape imediat întreaga coloană se opri.

Fără strigăte.

Fără ordine.

Toți în același timp.

Adrian simți cum inima începe să-i bată mai repede.

Nu mai era vorba despre instinct.

Nu mai era vorba despre animale inteligente.

Cineva îi conducea.

Cineva îi disciplina.

Cineva îi transforma într-o adevărată armată.

După câteva clipe, toiagul coborî din nou.

Iar coloana își reluă mersul exact în aceeași formație.

Fără ezitare.

Fără haos.

Adrian rămase nemișcat.

Nu îndrăzni nici măcar să întindă mâna spre arbaletă.

Pentru prima dată de când intrase în lumea portalului, simțea că privește un adversar pe care nu îl putea înțelege.

Și tocmai asta îl speria cel mai mult.

Adrian rămase ascuns încă mult timp după ce coloana dispăru printre copaci.

Nu îndrăzni să-i urmărească.

Nu încă.

Respira încet, fără să-și ia privirea din locul unde dispăruse lumina verde.

Pădurea revenise la liniștea obișnuită.

Dar pentru Adrian nimic nu mai era obișnuit.

— Acela este motivul, murmură el.

— Motivul pentru ce? întrebă Adrian.

— Pentru tot.

— Pentru armată.

— Pentru disciplină.

— Pentru schimbarea lor.

Burebista aprobă.

— Exact.

— Un conducător poate schimba un popor.

— Chiar și unul slab.

Adrian își aminti primele zile petrecute în portal.

Goblinii alergau fără ordine.

Se atacau între ei.

Țipau.

Fugeau.

Mureau fără să înțeleagă ce se întâmplă.

Acum...

Acum păreau soldați.

Și asta îl îngrijora mai mult decât orice armă.

Masculul ridică din nou capul.

Privea spre vale.

Dar nu spre coloana care plecase.

Ci spre satul goblin.

Adrian urmă direcția privirii.

La poarta fortificației încă se vedeau mișcări.

Alte grupuri ieșeau.

Mai mici.

Patru.

Cinci.

Șase goblini.

Fiecare mergea într-o altă direcție.

— Cercetași, spuse Adrian.

— Da, confirmă Vlad.

— Încep să controleze pădurea.

— Exact cum ar face o armată adevărată.

Adrian simți cum toate planurile lui încep să se destrame.

Capcanele.

Traseele.

Ascunzătorile.

În câteva zile aveau să fie descoperite.

Nu mai putea vâna la fel.

Trebuia să se adapteze.

Trebuia să gândească înaintea lor.

Se ridică încet.

— Plecăm.

Cei doi câini îl urmară imediat.

Coborâră fără zgomot printre copaci, ocolind toate potecile folosite până atunci.

Adrian schimba direcția de fiecare dată când vedea urme proaspete.

Nu voia să lase niciun tipar.

După aproape o oră ajunseră într-o poiană mică.

Acolo se opri.

Îngenunche și desenă cu un băț pe pământ.

Satul uman.

Portalul.

Satul goblin.

Poziția aproximativă a fortificației.

Locurile unde găsise mistreți.

Zona lupilor.

Și, pentru prima dată, trase câteva linii între ele.

Începea să privească pădurea ca pe un câmp de luptă.

Nu ca pe un teren de vânătoare.

Vlad zâmbi.

— În sfârșit.

Adrian ridică privirea.

— Ce?

— Începi să gândești ca un comandant.

Burebista continuă calm.

— Războaiele nu sunt câștigate doar cu sabia.

— Sunt câștigate cu informații.

— Cu poziții bune.

— Cu răbdare.

Adrian privi din nou desenul din pământ.

Aveau dreptate.

Dacă încerca să omoare fiecare goblin pe care îl întâlnea, avea să piardă.

Dar dacă înțelegea cum se mișcau...

Cum gândeau...

Unde loveau...

Atunci poate avea o șansă.

Vântul aduse din depărtare un sunet ciudat.

Un ecou slab.

Ca o bătaie de lemn.

O dată.

Apoi încă o dată.

Apoi încă una.

Adrian încremeni.

Sunetul venea din direcția satului goblin.

Burebista deveni serios.

— Îi adună.

— Pentru ce? întrebă Adrian.

Niciunul dintre cei doi strămoși nu răspunse.

Dar tăcerea lor spunea totul.

Adrian șterse desenul cu talpa cizmei.

Nu trebuia să lase nimic în urmă.

Apoi își ridică arbaleta și porni spre portal.

Avea nevoie să se întoarcă în satul oamenilor.

Avea nevoie de arme.

Avea nevoie de timp.

Iar timpul devenea, cu fiecare zi care trecea, cel mai valoros lucru pe care îl mai avea.