Capitolul 59

Adrian rămase nemișcat pe creasta dealului.

În vale, porțile satului goblin erau deschise.

Iar ceea ce vedea nu îi plăcea deloc.

Nu mai erau grupuri mici.

Nu mai erau patrule dezorganizate care alergau prin pădure fără scop.

Din sat începeau să iasă detașamente.

Ordinate.

Disciplinate.

Înarmate.

Câte zece.

Poate douăsprezece.

Unele purtau sulițe.

Altele aveau scuturi improvizate din lemn întărit.

În față mergeau cei mai puternici.

În spate cei mai slabi.

Exact ca într-o formație militară.

— Învață repede, murmură Adrian.

— Nu, răspunse Burebista.

— Își amintesc.

Adrian întoarse capul.

— Cum adică?

— Războiul este în sângele tuturor popoarelor. Uneori ai nevoie doar de cineva care să îl trezească.

Privirea lui Adrian reveni asupra satului.

Șamanul.

Totul se schimbase după apariția lui.

Până atunci goblinii fuseseră animale.

Acum începeau să devină o armată.

Iar diferența era enormă.

O oră mai târziu se afla din nou în pădure.

Masculul mergea înainte.

Femela îl urma câțiva metri mai în spate.

Amândoi deveniseră mai puternici.

Mai rapizi.

Mai atenți.

La fel ca el.

Adrian își strânse arbaleta.

Astăzi avea nevoie de experiență.

Multă experiență.

Nivelul 15 era aproape.

Foarte aproape.

Și dacă noul strămoș era măcar pe jumătate la fel de util precum Vlad Țepeș sau Burebista, atunci merita orice risc.

Dar nu orice prostie.

Era o diferență.

Ajunse într-o zonă unde observase anterior urme frecvente de goblini.

Se ascunse într-un pâlc de tufe și așteptă.

Timp de aproape douăzeci de minute nu se întâmplă nimic.

Doar vântul.

Frunzele.

Și păsările.

Apoi...

Pași.

Mulți pași.

Adrian își ridică încet privirea.

Șase goblini.

Nu doi.

Nu trei.

Șase.

Mergeau în coloană.

Unul în față.

Doi pe flancuri.

Restul în spate.

— Vezi? spuse Vlad.

— Nu mai sunt proști.

Adrian observă imediat.

Goblinul din față cerceta terenul.

Se oprea.

Privea.

Asculta.

Apoi continua.

Ca un cercetaș.

Ca un soldat.

Adrian simți un nod în stomac.

Cu doar câteva zile în urmă ar fi fost simplu.

Prima săgeată.

Apoi câinii.

Apoi toporul.

Patru sau cinci morți în câteva secunde.

Acum însă...

Era altceva.

Mult diferit.

Totuși nu putea renunța.

Experiența nu venea singură.

Așteptă până când grupul ajunse aproape.

Foarte aproape.

Apoi trase.

Săgeata lovi primul goblin direct în gât.

Creatura căzu instantaneu.

Dar ceea ce se întâmplă după aceea îl surprinse.

În loc să intre în panică...

Restul reacționară imediat.

Doi ridicară scuturile.

Altul strigă ceva.

Iar ceilalți se împrăștiară în direcții diferite.

— La naiba... șopti Adrian.

Câinii porniră înainte.

Femela sări asupra unuia dintre goblini.

Masculul lovi altul din lateral.

Adrian reuși să doboare încă unul cu toporul.

Ding.

Experiență obținută.

Dar ceilalți trei dispăruseră deja printre copaci.

Nu fugeau haotic.

Se retrăgeau.

Organizat.

Ca și cum știau exact ce fac.

Adrian nu îi urmă.

Nici măcar nu încercă.

Pentru prima dată după multe zile simțea că situația începe să îi scape de sub control.

— Au devenit periculoși, spuse el.

— Nu, răspunse Vlad Țepeș.

— Devin.

Și asta este mult mai rău.

Adrian privi spre pădurea întunecată unde dispăruseră supraviețuitorii.

Avea senzația că nu doar el vâna goblini.

Începând de astăzi...

Și goblinii începuseră să-l vâneze pe el.

Adrian rămase câteva clipe nemișcat.

Asculta.

Privea.

Aștepta.

Dar pădurea rămase tăcută.

Prea tăcută.

Niciun strigăt.

Nicio urmărire.

Niciun atac.

Doar liniște.

Și exact asta îl neliniștea.

În trecut, goblinii ar fi alergat după el fără să gândească.

Ar fi urlat.

Ar fi atacat din toate direcțiile.

Acum dispăruseră.

Pur și simplu.

Ca niște soldați care își îndepliniseră misiunea.

— Nu-mi place deloc asta, spuse Adrian.

— Nici mie, răspunse Burebista.

Masculul mârâi încet.

Femela își ținea urechile ridicate.

Și câinii simțeau schimbarea.

Animalele observau pericolul înaintea oamenilor.

De multe ori cu mult înainte.

Adrian recuperă săgeata care putea fi refolosită și cercetă rapid corpurile.

Nu găsi nimic interesant.

Nicio armă nouă.

Niciun obiect special.

Doar sulițe primitive și cuțite din os.

Dar un lucru îi atrase atenția.

Unul dintre goblini purta la gât o bucată de piele pe care fusese desenat un simbol verde.

Un cerc.

Cu o linie verticală prin mijloc.

Adrian îl privi câteva secunde.

— Ai mai văzut simbolul ăsta?

— Nu, răspunse Vlad.

— Dar pare un semn tribal.

— Sau un ordin.

Adrian îl băgă în buzunar.

Poate avea să afle mai târziu ce însemna.

Poate nu.

În orice caz, nu era momentul să stea pe loc.

Se retrase aproape un kilometru înainte să se oprească.

Acolo găsi o stâncă mare acoperită de mușchi.

Un loc bun pentru observație.

Un loc bun pentru gândit.

Soarele cobora încet.

Lumina devenea portocalie.

Umbrele pădurii se alungeau.

Adrian privi cerul câteva clipe.

Apoi oftă.

— Ce se întâmplă dacă au prea mulți?

Burebista răspunse imediat.

— Atunci nu îi lupți pe toți.

— Și dacă vin după mine?

— Atunci îi faci să plătească pentru fiecare pas.

Vlad râse scurt.

— Exact.

— Un război nu este câștigat de cel mai puternic.

— Este câștigat de cel care supraviețuiește cel mai mult.

Adrian tăcu.

Pentru că știa că aveau dreptate.

Problema era că până acum luptase ca un vânător.

Ataca.

Ucidea.

Dispărea.

Dar ceea ce se năștea acum în pădure nu mai era o simplă vânătoare.

Era începutul unui conflict adevărat.

Un zgomot îl făcu să ridice capul.

Masculul se încordase.

Privea spre nord.

Adrian urmări direcția.

La început nu observă nimic.

Apoi...

Mișcare.

Printre copaci.

La mare distanță.

Foarte mare.

Siluete.

Multe.

Mai multe decât văzuse până acum.

Zece.

Poate cincisprezece.

Nu putea spune exact.

Dar se deplasau împreună.

În aceeași direcție.

Spre satul uman.

Spre fortificația pe care o construiseră sătenii.

Adrian simți cum i se strânge stomacul.

— Au început.

Burebista nu răspunse.

Nici Vlad.

Pentru prima dată amândoi păreau serioși.

Foarte serioși.

Grupul dispăru printre copaci.

Dar imaginea rămase în mintea lui Adrian.

Nu mai era vorba despre câțiva goblini pierduți prin pădure.

Nu mai era vorba despre experiență.

Despre niveluri.

Despre puncte de atribut.

Acum era vorba despre supraviețuirea satului.

Despre oameni.

Despre copii.

Despre familii.

Despre toți cei care nu aveau sistem.

Care nu aveau niveluri.

Care nu aveau strămoși legendari să îi sfătuiască.

Adrian strânse pumnii.

— Trebuie să mă întorc.

— Da, aprobă Burebista.

— Dar nu pentru a-i salva.

Adrian se întoarse surprins.

— Cum adică?

— Pentru a-i pregăti.

Vlad Țepeș zâmbi rece.

— Fiindcă mâine...

— Sau poate chiar în această noapte...

— Goblinii nu vor mai trimite patrule.

— Vor trimite armata.

Vântul trecu printre copaci.

Frunzele foșniră încet.

Iar pentru prima dată de când intrase în portal...

Adrian înțelese că adevăratul război era pe cale să înceapă.