Capitolul 55

Lumina verde îl înghiți.

Pentru o clipă totul dispăru.

Apoi pământul îi lovi tălpile.

Adrian clipi de câteva ori.

Era din nou în cealaltă lume.

Aerul rece îi umplu plămânii.

Mirosul de pământ umed și frunze putrezite era peste tot.

Portalul pulsa liniștit în spatele lui.

Aceeași lumină verde.

Aceeași energie misterioasă.

Dar ceva era diferit.

Nu mai simțea frica de prima dată.

Nu la fel.

Acum știa ce îl aștepta.

Știa că dincolo de copaci se ascundeau goblini.

Monștri adevărați.

Creaturi care puteau ucide.

Masculul se opri lângă el.

Femela îi urmă exemplul.

Amândoi adulmecau aerul.

Atenți.

Încordați.

Pregătiți.

Adrian verifică arbaleta.

Coarda era întinsă perfect.

Mecanismul funcționa fără probleme.

Apoi își coborî privirea spre centură.

Cele două săbii scurte se aflau la locul lor.

Le verifică instinctiv.

Nu intenționa să lupte de aproape dacă putea evita asta.

Dar experiența îl învățase că planurile rareori supraviețuiau contactului cu goblinii.

În cele din urmă își ridică toporul.

Arma era grea.

Incomodă.

Dar puternică.

Mai ales împotriva unor creaturi care atacau în grup.

Adrian aprobă din cap.

Mai bine prea multe arme decât prea puține.

În lumea aceasta, greșelile se plăteau cu viața.

— Mergem.

Câinii porniră imediat înainte.

Adrian îi urmă.

Înaintau încet.

Fără grabă.

Printre copacii uriași.

Printre tufele dese.

La fiecare câțiva pași se opreau și ascultau.

După aproape douăzeci de minute observă ceva.

Urme.

Pe pământ.

Mici.

Numeroase.

Adrian se ghemui.

Le studia atent.

Nu era expert.

Dar nici nu trebuia să fie.

Recunoștea acele urme.

Le mai văzuse.

Goblini.

Mulți.

Foarte mulți.

Urmele mergeau toate în aceeași direcție.

Ca și cum un grup mare trecuse pe acolo.

Masculul adulmecă pământul.

Apoi începu să înainteze mai repede.

Femela îl urmă.

— Ați găsit ceva?

Desigur că nu puteau răspunde.

Dar comportamentul lor era suficient.

Adrian îi urmă.

Minutele treceau.

Pădurea devenea din ce în ce mai deasă.

La un moment dat observă urme de foc.

Un cerc de pietre.

Cenușă.

Oase.

Multe oase.

Unele mici.

Altele mari.

Adrian se încruntă.

Nu voia să afle ce creaturi ajunseseră în acel foc.

Continuă.

Mai departe.

Mai adânc.

Din când în când vedea copaci zgâriați.

Crengi rupte.

Urme de trecere.

Semne clare că zona era folosită frecvent.

Nu mai era teritoriu sălbatic.

Era teritoriu goblin.

Iar asta însemna pericol.

După încă aproape o oră de mers, masculul se opri brusc.

Urechile i se ridicară.

Corpul îi încremeni.

Femela făcu exact la fel.

Adrian simți imediat că ceva nu era în regulă.

Se lăsă pe vine.

Ascultă.

La început nu auzi nimic.

Apoi...

Foarte slab.

Un sunet.

Ca niște voci.

Multe voci.

Îndepărtate.

Adrian înaintă câțiva metri.

Foarte încet.

Fiecare pas era calculat.

Fiecare frunză evitată.

Ajunse lângă un tufiș uriaș.

Se aplecă.

Împinse ușor câteva ramuri.

Și privi.

Ochii i se măriră instantaneu.

În fața lui, la câteva sute de metri distanță, pădurea se deschidea într-o poiană enormă.

Iar în mijlocul acelei poieni se afla ceva ce nu se așteptase să vadă.

Colibe.

Zeci de colibe.

Fum care se ridica spre cer.

Garduri primitive.

Creaturi care se mișcau peste tot.

Goblini.

Nu zece.

Nu douăzeci.

Ci sute.

Adrian rămase nemișcat.

Respirația îi deveni grea.

Pentru prima dată realiză adevărul.

Nu se lupta cu un grup de monștri.

Nu se lupta cu o bandă de vânători.

În fața lui se afla un sat întreg.

Iar el era singur.

Cu doi câini.

La marginea teritoriului lor.

Și pentru prima dată se întrebă dacă nu cumva făcuse cea mai mare greșeală din viața lui trecând prin acel portal.

Adrian rămase nemișcat.

Nici măcar nu îndrăznea să clipească prea des.

Satul goblinilor se întindea în fața lui.

Mai mare decât își imaginase.

Mai organizat decât și-ar fi dorit.

Masculul și femela stăteau culcați lângă el.

La fel de tăcuți.

La fel de atenți.

Minutele treceau.

Apoi zecile de minute.

Adrian continua să observe.

La început nu căuta nimic anume.

Încerca doar să înțeleagă.

Unde intrau.

Unde ieșeau.

Cine păzea.

Cine muncea.

Cine lupta.

Încetul cu încetul începu să observe tipare.

Goblinilor nu le plăcea disciplina.

Dar aveau totuși o rutină.

Din când în când câte unul ieșea din sat.

Uneori singur.

Alteori în grupuri de doi sau trei.

Unii cărau lemne.

Alții saci.

Unii aveau sulițe.

Alții doar cuțite primitive.

Adrian memoră fiecare traseu.

Fiecare punct de intrare.

Fiecare potecă.

Apoi observă ceva interesant.

Un goblin mic.

Slab.

Cu o suliță strâmbă.

Ieși singur din sat.

Se îndrepta spre pădure.

Fără să se uite în urmă.

Fără escortă.

Adrian zâmbi.

— Perfect...

Goblinul dispăru printre copaci.

Adrian așteptă.

Numără până la o sută.

Apoi se ridică.

Masculul îl urmă imediat.

Femela îi veni în spate.

Porniră pe urmele creaturii.

În liniște.

Fără grabă.

După câteva minute îl găsiră.

Goblinul aduna lemne.

Cu spatele la ei.

Nu avea nici cea mai mică idee că era urmărit.

Adrian ridică arbaleta.

Inspiră.

Expiră.

Trase.

Săgeata lovi.

Goblinul scoase un sunet scurt.

Se prăbuși.

Mort.

════════════════════

+45 EXP

════════════════════

Adrian recuperă săgeata.

Apoi împinse cadavrul într-un tufiș.

Nu voia să fie găsit imediat.

Nu încă.

Se retrase.

Reveni în apropierea satului.

Și continuă să observe.

După aproape o oră mai apăru o oportunitate.

Doi goblini.

Patrulă.

Mergeau fără atenție.

Vorbeau între ei.

Nu observaseră nimic.

Masculul primi un semn scurt.

Înțelese imediat.

Se strecură prin vegetație.

Adrian se poziționă.

Așteptă.

Când primul goblin trecu pe lângă copacul ales, atacul începu.

Un mârâit.

Un țipăt.

O lovitură de topor.

Totul se termină în câteva secunde.

════════════════════

+90 EXP

════════════════════

Adrian simți că bara experienței continua să crească.

Nu suficient pentru un nivel nou.

Dar suficient cât să-i dea speranță.

Poate planul avea să funcționeze.

Poate nici nu trebuia să intre în sat.

Poate putea să-i elimine încet.

Puțin câte puțin.

Zi după zi.

Să reducă numărul lor.

Să îi slăbească.

Să îi forțeze să greșească.

Soarele începea să coboare.

Umbrele deveneau mai lungi.

Iar Adrian luă o decizie.

Pentru astăzi era suficient.

Învățase mai mult decât sperase.

Descoperise satul.

Descoperise rutina lor.

Și omorâse primii goblini fără să fie observat.

Privi încă o dată spre palisadă.

Spre coliba mare din centru.

Spre fumul care se ridica deasupra satului.

Undeva acolo se afla răspunsul.

Undeva acolo se afla conducătorul lor.

Poate chiar șamanul.

Dar nu astăzi.

Astăzi învățase.

Mâine avea să vâneze.

Iar într-o zi...

avea să intre în acel sat.

Și nimic nu avea să-l mai oprească.