Capitolul 49

Adrian reveni brutal în magazie.

Aerul rece îi lovi pieptul exact în momentul în care lumina albă dispăru complet din jurul lui.

Se dezechilibră și căzu într-un genunchi pe podeaua murdară de noroi.

Respira greu.

Foarte greu.

De parcă alergase kilometri întregi.

Pentru câteva secunde nu mai auzi nimic altceva decât propriile bătăi ale inimii.

Apoi câinii începură să latre violent.

Masculul se ridicase deja în fața portalului, cu blana de pe ceafă complet ridicată.

Femela mârâia din spate, agitată.

Adrian ridică imediat privirea.

Portalul nu mai arăta la fel.

Lumina verzuie dispăruse aproape complet.

În locul ei, suprafața începea să pulseze într-o nuanță:

albastru deschis,

rece,

aproape electrică.

Magazia întreagă părea diferită sub lumina aceea.

Mai rece.

Mai străină.

Adrian se ridică încet de pe podea fără să își ia ochii de la portal.

În continuare încerca să proceseze:

Vlad Țepeș,

Sistemul,

testul,

și tot ceea ce tocmai aflase.

Alte țări.

Alte portaluri.

Alți oameni.

Pentru prima dată realiză cu adevărat cât de mare devenise totul.

Până acum portalul fusese:

secretul lui,

problema lui,

și lupta lui.

Dar dacă fiecare țară avea unul…

atunci lumea întreagă se apropia de ceva ce nimeni nu putea controla.

Portalul scoase un sunet grav.

Foarte slab.

Ca o vibrație metalică venită din adâncime.

Câinii se retraseră instinctiv câțiva pași.

Adrian observă imediat asta.

Și exact atunci suprafața portalului se deformă pentru o fracțiune de secundă.

Ca apa lovită de vânt.

Umbre negre apărură în interior.

Mișcare.

Foarte rapidă.

Prea rapidă să distingă ceva clar.

Adrian își duse instinctiv mâna spre arbaletă.

Portalul pulsa acum diferit.

Nu mai părea:

stabil,

liniștit,

sau controlat.

Părea tensionat.

De parcă ceva încerca să împingă din partea cealaltă.

Lumina albastră deveni mai intensă.

Atât de intensă încât umbrele din magazie dispărură aproape complet.

Apoi mesajul apăru.

Rece.

Transparent.

Mult mai mare decât cele obișnuite.

═══════════════

FAZA DE TESTARE: FINALIZATĂ

SINCRONIZARE GLOBALĂ: INIȚIATĂ

DESCHIDEREA PORTALURILOR: 47:13:22

═══════════════

Adrian îngheță complet.

Privirea îi rămase blocată pe numărătoare.

47 de ore.

Atât mai rămăsese.

— Nu…

Cuvântul îi ieși aproape fără voce.

Creierul încerca disperat să găsească altă explicație.

Dar instinctul îi spunea deja adevărul.

Portalurile urmau să se deschidă.

Toate.

Nu doar al lui.

Toate.

În acel moment lumea de afară continua probabil normal:

oameni mergând la muncă,

televizoare pornite,

copii la școală,

mașini pe străzi.

Fără să știe că mai aveau mai puțin de două zile până când ceva avea să intre în lumea lor.

Adrian simți pentru prima dată frică adevărată.

Nu pentru el.

Ci pentru ceilalți.

Pentru că el văzuse deja:

lupii,

mistreții,

creatura uriașă,

și ceea ce portalul putea ascunde.

Și dacă astfel de lucruri ieșeau afară…

oamenii normali nu aveau nicio șansă.

Portalul vibra din nou.

Mai puternic de data aceasta.

Lumina albastră pulsa violent prin magazie.

Iar pentru o fracțiune de secundă Adrian avu impresia că vede siluete mișcându-se chiar dincolo de suprafața lui.

Așteptând.

Adrian rămase nemișcat în fața portalului.

Lumina albastră pulsa lent prin magazie, aruncând umbre reci peste:

pereții vechi,

masa de lucru,

și trupul lupului întins pe podea.

Mesajul încă plutea în aer.

═══════════════

FAZA DE TESTARE: FINALIZATĂ

SINCRONIZARE GLOBALĂ: INIȚIATĂ

DESCHIDEREA PORTALURILOR: 47:13:22

═══════════════

Numărătoarea continua să scadă.

Secundă după secundă.

Adrian simți un gol rece în stomac.

Mai puțin de două zile.

Atât mai avea lumea.

Încercă instinctiv să gândească logic.

Poate exista o cale să oprească asta.

Poate dacă distrugea portalul.

Poate dacă refuza sistemul.

Poate dacă…

Dar adevărul îl lovi imediat.

Nu avea control asupra nimic.

Portalul exista înaintea lui.

Sistemul exista înaintea lui.

Și indiferent ce făcea acum…

ceva uriaș fusese deja pus în mișcare.

Adrian își trecu obosit mâna peste față și privi instinctiv spre telefonul lăsat pe masa din magazie.

Semnal slab.

Internet aproape mort.

Ecranul încă funcționa, dar totul se încărca greu.

Pentru o clipă îi trecu prin minte să sune pe cineva.

Poliția.

Armata.

Oricine.

Dar ce putea să spună?

„Există portaluri spre alte lumi și în două zile apar monștri.”

Nimeni nu l-ar fi crezut.

Iar exact gândul acesta îl sperie mai tare decât portalul.

Pentru că însemna că lumea era complet nepregătită.

Masculul mârâi brusc.

Adrian ridică imediat privirea.

Câinele stătea acum între el și portal.

Rigid.

Cu colții ușor descoperiți.

Femela se retrăsese aproape de ușa magaziei și refuza complet să se apropie.

Adrian observă imediat asta.

Animalele simțeau ceva.

Ceva ce el încă nu putea înțelege complet.

Portalul vibra din nou.

Mai puternic.

Lanțurile agățate pe peretele magaziei începură să se miște foarte slab.

Apa dintr-o găleată aflată lângă masă tremura în cercuri mici.

Aerul devenise rece.

Anormal de rece.

Lumina albastră începu să pulseze mai violent.

O dată.

Apoi încă o dată.

Suprafața portalului se întunecă pentru o fracțiune de secundă.

Și exact atunci Adrian o văzu.

O siluetă.

Mică.

Subțire.

Mult prea umanoidă ca să fie animal.

Adrian simți instant cum îi îngheață sângele.

Creatura stătea chiar dincolo de portal.

Întunecată.

Cu brațe prea lungi și spate cocoșat.

Doi ochi mici străluceau slab în lumina albastră.

Goblin.

Nu mai era doar:

umbră,

zgomot,

sau bănuială.

Era real.

Creatura se apropie încet de suprafața portalului.

Mișcările îi erau ciudate.

Sacadate.

Dar inteligente.

Mult prea inteligente.

Adrian își ridică instinctiv arbaleta.

Goblinul îl observă imediat.

Și spre surprinderea lui Adrian…

nu părea speriat.

Din contră.

Îl privea.

Îl analiza.

Exact cum făcuseră:

Vlad,

Burebista,

și creatura uriașă din pădure.

Goblinul ridică încet mâna.

Degetele lungi și subțiri atinseră suprafața portalului.

Instant lumina albastră se deformă.

Ca sticla lovită de apă.

Valuri circulare se propagaseră prin portal.

Creatura împinse.

Mai tare.

Portalul vibra violent acum.

Dar goblinul nu reuși să treacă.

Încă.

Masculul începu să latre furios.

Goblinul întoarse lent capul spre câine.

Apoi înapoi spre Adrian.

Și exact atunci…

zâmbi.

Un zâmbet subțire.

Rece.

Aproape uman.

Adrian simți instant un fior rece pe șira spinării.

Pentru că în clipa aceea înțelese ceva clar:

Creatura nu încerca disperat să iasă.

Aștepta.

Și știa că bariera nu avea să mai reziste mult.