Capitolul 17

Adrian aproape că nu dormi în noaptea aceea.

Se întorcea de pe o parte pe alta în patul vechi din casa bunicilor, privind din când în când spre ușa întredeschisă a camerei. De fiecare dată când închidea ochii, îi apărea din nou în minte mesajul verde al sistemului.

„Condiție nouă deblocată.

Moștenirea Străbunilor.”

Nu înțelegea nimic.

Până acum, sistemul îi arătase doar niveluri, puncte și statistici. Lucruri simple. Clare. Dar asta…

„Un Străbun te poate alege.”

Ce însemna asta?

Era vorba despre oameni care trecuseră înaintea lui prin portal? Spirite? Fantome? Sau ceva și mai rău?

Dimineața îl găsi obosit și cu mintea plină de întrebări.

Își făcu o cafea și ieși în curte. Aerul rece îi limpezi puțin gândurile. Soarele abia începea să lumineze dealurile, iar satul era încă adormit.

Privirea îi căzu instinctiv spre șopron.

Spre portal.

Lumina lui verde pulsa slab printre scândurile vechi.

Adrian ezită câteva secunde, apoi se apropie încet.

Poate dacă încerca din nou…

Poate dacă se concentra.

Își scoase unul dintre pumnale și îl ținu strâns în mână. Închise ochii și încercă să se gândească la mesaj.

„Moștenirea Străbunilor.”

Nimic.

Atinge portalul cu palma liberă.

Lumina rece îi traversă degetele.

Pentru o fracțiune de secundă simți un fior puternic prin tot corpul.

Frig.

Un frig ciudat, greu de explicat.

Și apoi…

senzația că nu era singur.

Adrian deschise imediat ochii și făcu un pas în spate.

Curtea era goală.

Nimeni.

Doar vântul care mișca ușor iarba.

Rămase nemișcat câteva secunde, cu inima bătând mai tare.

— Încep să o iau razna… murmură el.

Totuși, senzația aceea fusese reală.

Ca și cum cineva îl privise direct din spatele portalului.

Mai târziu, după ce își luă bâta și toporul, Adrian trecu din nou prin portal.

Pădurea îl întâmpină cu aceeași liniște apăsătoare.

În ultimele săptămâni învățase deja multe despre locul acela. Unde găsea mistreți. Ce zone trebuiau evitate. Ce sunete însemnau pericol.

Iepurii deveniseră mai greu de prins.

În schimb, mistreții păreau din ce în ce mai mulți.

Și mai agresivi.

Nu trecu mult până găsi urme proaspete în noroi. Le urmări atent printre copaci, fără grabă.

Mișcările îi deveniseră aproape instinctive.

Când mistrețul apăru dintre tufele dese, Adrian reacționă imediat. Se feri din calea atacului și lovi scurt cu toporul.

Animalul grohăi furios și încercă să se întoarcă.

Dar Adrian era deja în lateral.

Lovitura următoare îl doborî.

Respira greu după luptă, însă observă ceva.

Nu mai simțea frica aceea paralizantă ca la început.

Corpul îi reacționa singur.

Mai rapid.

Mai precis.

De parcă învăța în mod natural să lupte.

În timp ce lega animalul, avu din nou senzația aceea.

Cineva îl privea.

Adrian se ridică imediat și întoarse capul spre copacii din spatele lui.

Nimic.

Doar umbrele pădurii.

Mai făcu câțiva pași și iar i se păru că aude ceva.

Un zgomot slab.

Ca niște pași printre frunze.

Strânse bâta mai tare în palmă și privi atent printre copaci.

— Cine e acolo? întrebă el instinctiv.

Niciun răspuns.

Doar liniște.

Dar senzația nu dispărea.

Pe drumul spre portal continuă să se uite peste umăr din când în când.

Nu știa dacă era o creatură.

Un om.

Sau ceva legat de străbuni.

Și exact gândul acela îl neliniștea cel mai tare.

Seara cobora încet peste sat atunci când Adrian ieși din nou în curte.

Aerul era rece, iar liniștea aceea specifică locului începea deja să se așeze peste casele bătrânești. În depărtare se mai auzea câte un câine lătrând, iar undeva, pe uliță, o căruță trecu încet printre umbre.

Adrian rămase câteva clipe nemișcat.

Privirea îi era fixată spre șopron.

Spre portal.

Lumina verde pulsa lent printre scândurile vechi, exact cum observase și dimineață. Dar acum era diferit.

Mai viu.

Mai intens.

Ca și cum portalul reacționa la ceva.

Sau la cineva.

Adrian înghiți în sec și se apropie încet. Nu mai simțea aceeași teamă ca la început, însă neliniștea nu dispăruse niciodată complet.

Ajuns în fața portalului, ridică încet mâna.

În clipa în care degetele îi atinseră lumina verde, sistemul apăru instantaneu în fața lui.

De data aceasta nu mai era doar un mesaj scurt.

Textul era mai mare.

Mai clar.

──────────────────

„Un Străbun îți observă progresul.”

„Compatibilitate detectată.”

„Moștenirea poate fi acceptată.”

──────────────────

Adrian rămase fără să clipească câteva secunde.

— Compatibilitate…? murmură el.

Atât?

Nicio explicație?

Nimic despre cine era acel străbun?

Sistemul dispăru la fel de repede cum apăruse.

Adrian făcu un pas în spate și își trecu mâna prin păr, frustrat.

Cu cât afla mai multe, cu atât înțelegea mai puțin.

Se uită din nou spre portal.

Poate că oamenii care trecuseră înaintea lui prin locul acesta nu dispăruseră complet.

Poate că ceva din ei rămăsese aici.

În pădure.

În portal.

În sistem.

Gândul îi dădu fiori.

În noaptea aceea dormi puțin.

Iar dimineața următoare intră din nou prin portal.

Pădurea era liniștită.

Prea liniștită.

Adrian mergea atent printre copaci, cu toporul prins la curea și bâta în mână. Simțea iar senzația aceea ciudată.

Ca și cum cineva mergea undeva aproape de el.

Nevăzut.

Îl urmarea.

De câteva ori se opri brusc și privi în spate.

Nimic.

Doar copacii înalți și umbrele întunecate dintre ei.

După aproape o oră de mers găsi urme mari în noroi.

Lup.

Adrian se încruntă imediat.

Urmele păreau vechi, dar grele. Animalul era mare.

Le urmări atent printre copaci până când îl văzu.

Un lup bătrân.

Slab.

Rănit.

Stătea întins lângă un trunchi căzut, respirând greu. Blana îi era murdară de sânge, iar una dintre labele din față părea grav rănită.

Adrian rămase nemișcat.

Animalul era periculos chiar și așa.

Dar…

dacă reușea să-l omoare…

Probabil ar fi primit multă experiență.

Poate chiar suficient cât să înțeleagă mai multe despre sistem.

Strânse bâta mai tare.

Începu să analizeze terenul.

Dacă se apropia din lateral…

Dacă lovea primul…

Poate reușea să-l termine rapid înainte să reacționeze.

Făcu încă un pas înainte.

Atunci—

o voce se auzi clar printre copaci.

Rece.

Calmă.

Aproape șoptită.

— Încă nu ești pregătit.

Adrian îngheță instantaneu.

Inima începu să-i bată violent.

Se întoarse brusc cu bâta ridicată.

— Cine-i acolo?!

Pădurea era goală.

Niciun om.

Nicio creatură.

Doar vântul care mișca frunzele.

Dar Adrian știa sigur ce auzise.

Vocea fusese reală.

Și pentru prima dată de când descoperise portalul…

simți frică adevărată.

📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.

Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.

🎥 Ți-a plăcut capitolul?

Spune-ne părerea ta pe TikTok:

@strabuniicodulportilor

Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?

Lasă un comentariu pe TikTok.

Poate ideea ta va deveni parte din poveste.

☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:

Fiecare susținere deschide un nou portal.