Capitolul 15

Dimineața devenise aproape o rutină pentru Adrian.

Se trezea înainte să răsară bine soarele, își spăla fața cu apă rece din ligheanul metalic și ieșea în curte cu cana de cafea în mână.

Aerul dimineții era rece și curat.

Complet diferit de aerul greu și plin de noxe din oraș.

În timp ce stătea sprijinit de gardul vechi al curții, privirea îi cădea instinctiv spre șură.

Spre portal.

La început îi fusese frică de el.

Acum devenise parte din viața lui.

Intră în șură și își pregăti lucrurile fără grabă.

Cele două pumnale le prinse la curea, câte unul pe fiecare parte.

Sabia scurtă o fixă la spate.

Toporul îl luă totuși cu el.

Încă avea încredere în el.

Apoi trase aer adânc în piept și păși prin portal.

Pădurea îl întâmpină cu liniștea ei obișnuită.

Dar Adrian observă imediat că ceva se schimbase.

Nu mai vedea aproape deloc iepuri.

Înainte găsea urme peste tot.

Acum trebuia să meargă zeci de minute până să observe unul.

În schimb, urmele de mistreț deveniseră din ce în ce mai dese.

Pământul era răscolit în multe locuri.

Copacii aveau scoarța distrusă.

Iar uneori se auzeau grohăituri grele în depărtare.

Adrian devenise atent la fiecare zgomot.

Mai ales după ce văzuse lupii.

Nu se mai depărta inutil și evita zonele necunoscute.

Cu toate acestea, începea să se miște prin pădure cu mult mai multă încredere.

Nu mai era omul speriat care intrase prima dată prin portal.

Acum știa unde sunt capcanele.

Știa traseele animalelor.

Știa unde să pășească și unde să nu facă zgomot.

La un moment dat observă mișcare printre tufele dese din stânga lui.

Un mistreț.

Destul de mare.

Animalul îl observă aproape instant și scoase un grohăit agresiv.

Adrian puse imediat mâna pe sabia de la spate.

Mistrețul porni direct spre el.

Dar de data aceasta, Adrian nu mai intră în panică.

Așteptă.

Exact cum văzuse că fac vânătorii în documentare.

În ultima clipă se feri într-o parte și lovi scurt.

Lama intră adânc prin partea laterală a gâtului.

Mistrețul se izbi violent de un copac și se întoarse imediat.

Dar Adrian era deja pregătit.

Scoase unul dintre pumnale și, când animalul atacă din nou, îl înfipse rapid între umăr și gât.

Mistrețul se clătină câțiva pași și căzu greu la pământ.

Liniște.

Adrian rămase câteva secunde nemișcat, respirând greu.

Apoi privi sabia.

Funcționa perfect.

Nu doar armele erau diferite.

Și el era.

Respirația îi revenea mai repede.

Mâinile nu îi mai tremurau.

Reflexele îi deveniseră mult mai bune.

Sistemul chiar îi schimba corpul.

În următoarele ore mai prinse doi iepuri și încă un mistreț mai mic.

Totul începea să devină aproape mecanic.

Curăța urmele.

Verifica vântul.

Asculta pădurea.

Ataca rapid.

Se retrăgea.

Pentru prima dată, Adrian simțea că începe să gândească precum un adevărat vânător.

Totuși…

Pădurea încă îl neliniștea.

Uneori devenea prea tăcută.

Iar de câteva ori avu senzația clară că ceva îl urmărea dintre copaci.

Nu vedea nimic.

Dar instinctul îi spunea să nu ignore senzația aceea.

Spre seară se întoarse prin portal cu încă o captură bună.

Puse carnea la afumat și începu să curețe armele lângă șură.

În timp ce privea fumul ridicându-se spre cerul întunecat, Adrian realiză ceva.

Nu mai încerca doar să supraviețuiască.

Începea…

să se adapteze acestei lumi.

Seara coborî încet peste sat.

Fumul ieșea liniștit din coșul casei lui Adrian, iar mirosul de carne afumată începea să se răspândească pe uliță.

În ultimele săptămâni, viața lui se schimbase complet.

Și nu doar în interiorul portalului.

Acum avea hrană.

Avea bani.

Avea un scop.

Iar pentru prima dată după foarte mult timp, nu se mai simțea sufocat de viață.

În timp ce tăia bucăți de carne pentru afumătoare, Adrian observă reflexia lui în geamul murdar al bucătăriei.

Brațele îi deveniseră mai groase.

Umerii mai lați.

Fața mai aspră.

Până și postura îi era diferită.

Nu mai părea taximetristul obosit care venise în sat cu câteva haine și o mașină aproape distrusă.

Părea…

altcineva.

În următoarele zile, vecinii începură să observe și ei schimbarea.

Bătrânul Ilie îl privi lung într-o dimineață, când Adrian căra singur o bucată uriașă de carne spre șură.

— Măi băiete… ori aerul de aici îți priește, ori ai început să mergi la sală prin pădure, spuse el râzând.

Adrian zâmbi scurt.

— Probabil munca prin grădină și lemnele.

Bătrânul râse din nou și ridică din umeri.

Pentru oamenii din sat, explicația părea suficientă.

Aer curat.

Muncă fizică.

Carne sănătoasă.

Viață simplă.

Adevărul era însă cu totul altul.

În fiecare zi, sistemul îl schimba.

Îi întărea corpul.

Îi ascuțea reflexele.

Îl transforma încet într-un om diferit.

Iar asta începea să îl sperie.

Într-o seară, în timp ce curăța un pumnal lângă sobă, gândurile începură din nou să îi fugă spre portal.

Oare era singurul?

Întrebarea îi revenea constant în minte.

Portalul părea prea complex.

Prea perfect.

Prea imposibil.

Nu avea cum să fie singurul din lume.

Atunci de ce nu vorbea nimeni despre ele?

De ce nu existau știri?

De ce nu apăreau imagini pe internet?

Poate că existau și alte portaluri.

Poate că alte persoane le descoperiseră deja.

Poate chiar guvernele știau.

Gândul acesta îi dădu fiori.

Dacă portalurile erau cunoscute…

atunci poate existau oameni mult mai puternici decât el.

Poate armata.

Poate organizații secrete.

Poate alte lumi deja descoperite.

Adrian lăsă încet pumnalul pe masă și privi focul din sobă.

Nu avea răspunsuri.

Dar începea să înțeleagă un lucru.

Portalul nu era doar o anomalie.

Era ceva mult mai mare.

Și probabil mult mai periculos decât își imaginase la început.

A doua zi duse încă o tranșă mare de carne la măcelar.

Bărbatul aproape că rămase fără cuvinte când văzu câtă marfă adusese Adrian.

— De unde Dumnezeu faci rost de atâta carne? întrebă el.

Adrian zâmbi calm.

— Pădurea e generoasă dacă știi unde să cauți.

Măcelarul râse și începu imediat să cântărească bucățile.

Trocul mergea bine.

Din ce în ce mai bine.

În schimbul cărnii, Adrian primea bani, conserve, sare, unelte și uneori chiar informații despre sat.

Iar oamenii începeau să îl privească altfel.

Nu ca pe străinul venit din oraș.

Ci ca pe unul de-al lor.

Spre seară, Adrian se întoarse acasă cu câteva provizii noi și un sac de cartofi primit de la o vecină.

Pentru prima dată de când intrase prin portal, totul mersese bine.

Fără răni.

Fără panică.

Fără fuga disperată pentru supraviețuire.

Doar muncă.

Vânătoare.

Comerț.

Și liniște.

Dar undeva, în adâncul minții lui, întrebarea încă rămânea.

Dacă există și alte portaluri…

ce se află dincolo de ele?

📖 Capitole noi sunt adăugate zilnic.

Povestea lui Adrian și misterul portalurilor continuă cu fiecare nou capitol, pe măsură ce noi lumi, creaturi și secrete ies la lumină.

🎥 Ți-a plăcut capitolul?

Spune-ne părerea ta pe TikTok:

@strabuniicodulportilor

Ai idei pentru creaturi, portaluri, arme sau capitole viitoare?

Lasă un comentariu pe TikTok.

Poate ideea ta va deveni parte din poveste.

☕ Dacă dorești să susții proiectul și dezvoltarea universului „Străbunii: Codul Portalurilor”, poți contribui cu o cafea aici:

Fiecare susținere deschide un nou portal.